Psalmi - XVI - Nevrednicia

Imaginea în oglindă mi-o privesc

Și sticla-mi spune că îmbătrânesc,

Pe fața mi-au apărut adânci riduri

Plantate-n ani, răsărite pe rânduri

Urc scara, piciorul mă doare

Și mă întreb retoric de ce oare?

Pe  frunte am broboade și-asud

Răspuns îmi dau, refuz să-l aud

Vederea o simt că este redusă

Și greu disting înscrisul pe ușă,

Pe nas ochelarii des mi-i plantez

Când vreau să citesc și să semnez

Vecinul mă strigă în mod repetat

Pentru că am auzul un pic afectat,

Mă fac că ce spune am receptat

Dar știu că-i timpul să port aparat

Rându-l citesc de mai multe ori

Memoria-mi joacă feste deseori,

Cu scrisul citeț nu pot să mă laud

Mâna e tremur, greu mai aplaud

Fac analize constant în privat

Iar de sunt fonduri merg și la stat,

Văd buletinul și știu ce-mi revine

Regim, tratament și zilnic buline

 .........................................................

Tânăr am fost ca voi și eu odată

Când refuzam să cred în soartă,

Anii s-au dus în zbor cu tinerețea

Și trist acum, îmi accept bătrànețea!

Ea credea ca rupe clipe,

dar zmulgea ceva din timp

cu tristetea invelita,

si cu gindul impletit.

Unde mai striga cu soapte,

unde culegea din frig

asteptarile desarte

mai lasat imbatrinit.

Ea credea ca este piatra,

aruncind-o ridicind

dar o inima desarta

intre cer si un pamint.

Tot credea si poate crede

ea asa si a ramas,

cu rupturi tristete,clipe

fara timp ce are pas.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Mă uit la somnul țării mele, 

Și lacrimile-mi curg șiroaie, 

Căci doarme pusă-ntre zăbrele, 

Şi-n jurul ei e frig și ploaie. 

În somnul ei bandiții o tot fură, 

Străinii-i scot și sângele din venă,

Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură, 

Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă. 

Dar până când ne vom pleca privirea,

Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?

Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,

Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită. 

Pământul scurmă nopți de suferință,

Copiii pleacă, visul li se frânge,

Iar vântul fură ultima credință, 

Din satul părăsit ce-n taină plânge.

Și zilnic cred, că va veni dreptatea,

Din somn adânc se va trezi poporul,

Când va-nțelege că-i trădată vatra,

Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul. 

Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,

Se va-nălța un strigăt de oțel,

Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,

Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Til einskis

Á vorin, með sálina titrandi,

Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,

Og á haustin, þegar vonir deyja,

Við eigum ský eftir,

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem kemur aldrei aftur,

Vöggur bara hverfulur draumur

Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,

Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,

En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingju sem við viljum alltaf,

Ég kem ekki lengur!

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingja sem við viljum svo mikið

Ég kem ekki lengur!

Vine Crăciunul, bunicule, vine Crăciunul..

E bucurie pe pământ și luminițe ard,

Și peste tot colinde cant, și e miros de brad..

Bunicule,tu de mă vezi, cu îngerii alaturi,

Cu dor nespus te-mbratisez,

Cu gândul intorcandu-ma în căsuța noastră mica,

Privind pe geam fulgii de nea

Și ascultând iar vocea ta, un rai ce din amintirea mea

Nicicând nu se va șterge,

Și când pe cer apare-o stea,strălucitoare,magica,

Îi cer doar pacea să ți-o dea,bunicule,

Tu înger ce mi-ai dat iubirea ta,

În raiul din căsuța noastră mica..

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Doamne,

mă simt împins înapoi,

nu de Tine, ci de mine.

Ceea ce ai zidit în mine

se surpă încet,

ca și cum haosul dintâi

n-ar fi murit,

ci doar ar fi ațipit o vreme.

Mă întorc în hău,

nu din voință, ci din oboseală.

Liniștea s-a spart în mine

și aud din nou glasurile confuze

ale întunericului fără formă.

Am văzut Lumina Ta, Doamne,

dar acum văd cum palmele mele

s-au desprins de ea

și caută iar praf, iar rătăcire.

De ce mă las să cad,

după ce am fost ridicat?

Îmi amintesc începutul —

când pământul era pustiu și gol

și Duhul Tău se mișca peste ape.

Așa sunt eu acum,

un abis de ape neclare

peste care doar dorul Tău mai plutește.

Doamne,

nu mă lăsa să mă risipesc

în ceea ce eram

înainte de a ști că sunt al Tău.

Spune din nou cuvântul creației:

„Să fie lumină!”

Și haosul meu se va retrage,

iar chipul meu

va începe să semene din nou

cu Tine.

Întoarcerea în haos nu e moarte,

decât, dacă e urmată de Cuvânt.

Nu e sfârșit,

decât, dacă Tu încă mai vorbești.

Poruncește, Doamne...

Și haosul meu va deveni iar Creație.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Doamne, ne-am zugrăvit fețele

cu străluciri de ceară,

dar sub ele bate golul,

și urletul unei foame

care nu mai e de pâine,

ci de sens.

Ne-am înveșmântat trupurile

în frumuseți trecătoare,

dar sufletele ni le-am dat

pe arginți ieftini,

vândute la colțul dorințelor

care nu mai au rușine.

Chipul decadenței, Doamne,

nu e doar în palate,

ci în ochii care nu mai văd,

în buzele care nu mai rostesc adevărul,

în mâinile care nu mai binecuvântează

ci doar apucă.

Am făcut altar din confort

și Dumnezeu din poftă.

Am numit păcatul libertate

și tăcerea — înțelepciune.

Dar suntem goi, Doamne,

goi de Tine.

Decadența nu vine cu tunet,

ci cu zâmbet.

Nu ne doboară prin războaie,

ci prin lene și uitare.

Și ne trezim, încet,

fără inimă.

Dar Tu, Doamne, încă mai plângi

pentru chipul nostru stricat,

cum ai plâns pentru Ierusalim.

Nu ne lepezi,

ci ne cauți prin ruine,

ca un Părinte care-și recunoaște copilul

chiar sub straturi de praf și vină.

Ridică-ne, Doamne,

din acest chip căzut,

și suflă din nou peste noi,

ca lutul să-și amintească

de ce a fost creat.