Durere 1

Nu cunosc durerea ce mă copleșește,

Dar știu, simt că o merit pe deplin.

Merit tot ce-i mai rău pe lume,

Căci eu, în lume, întruna am greșit. 

Iubire nemeritată am primit,

Iubire pentru care toți viața și-ar da.

Eu am primit, eu am trăit, din viață m-am hrănit,

Și pe toți cei pe care i-am întâlnit, de viață i-am lipsit.

Dacă viața ce-am primit-o, corectă ar fi cu mine,

Ar lua zilele ce mie mi-au rămas,

Să scutească, să ferească orice suflet viu de mine.

Căci oricine-n lumea asta, ar merita să nu mă întâlnească.

Astfel, ceea ce mi-a rămas, ar trebui împărțit

Tuturor celor ce au plătit din cauza mea.

Așa s-ar face o minimă dreptate,

Iar lumea ar fi un loc mai bun, pentru eternitate.

Plătesc acum cu trăiri necunoscute,

Cu sentimente ce nu știam că-n mine există.

Îmi fierbe mintea, sufletul îmi arde,

Într-un corp fara viață ce se plimbă printre suflete curate.

Cu lacrimi pline de regret,

Fără vlagă, fără scop, fără dor de a trăi,

Mă înec în gândurile că am furat

Fericirea altora, după bunul meu plac.

Astăzi, acum, fix în acest moment,

Caut răspunsuri despre propria-mi viață,

Și mă întâlnesc cu monstrul pe care l-am creat,

Și-l văd cum zace prins într-un univers bine meritat.

Viața singură înainte

Merge într-o amăgire.

Omul singur pe pământ

Va nimici propriul său gând.

Nopți și zile chinuite,

De gândul omului pricinuite.

In speranța liniștii eterne,

Curată viața omul si-o așterne.

Luna blândă și lucioasă,

Oh, zeiță maiestuoasă!

Măreață stai și ne privești

Iar zbuciumul tu îl strivești.

Blând soare ocrotitor,

Asupra noastră tu mereu cobori

Raze pline de speranță,

Pline de a Domnului povață.

Inima zburlită suferindă

Tu vei bate necontenită.

Ai fost tu întrebată oare?

Mai reziști, mai poți, trăiești?…

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Să vă spun ce mi se-ntâmplă,

Și de ce-mi pun degetu-n tâmplă,

Despre ea ce-mi este dragă mie,

Și cum îmi dă emoții a mea Marie

Dimineața mai greu se scoală,

Parcă-i atinsă de vreo boală,

Pe furiș ușor deschide ochii,

Pregătită e de-a face șotii

În fugă mare spre bucătărie,

Să încălzească la cuptor lipie,

În grabă, iute o cafea își face,

Mai diluată, că așa îi place

Cum timpul trece, nu prea așteaptă,

Nici chiar pe ea, fată cu judecată,

Grăbită se-ndreaptă către duș,

Eu o zoresc, ea-mi spune vin acuș

Acum cred c-ați înțeles mai bine,

De unde necazul vine spre mine, 

Ce-nseamnă acuș, rapid și imediat,

Când eu la ușă, demult stau îmbrăcat,

Aud din ușă cum dușul se oprește,

Și-s bucuros că fata se grăbește,

Dar vai, nimic nu este-adevărat,

Că după duș, are ceva de aspirat

Să-i spun ceva tăios, nu îndrăznesc,

Și simt cum nervii îmi plesnesc,

Cobor ușor pe trepte la garaj,

Ducând în màna zilnic un bagaj

Pornesc rapid motorul, cald să fie,

Pentru a mea scumpă, dulce soție,

Consum destul de multă motorină,

Pâna ce intră Marce în mașină

Calc apăsat pedala, accelerez,

Mai am un pic până să delirez,

În trombă la serviciu noi plecăm,

Să prindem condica și să semnăm

Parchez mașina, coboară Marce,

Și mâța-mi sare printre picioare,

Sunt pregătit pisica s-o servesc,

Cu o conservă, că altfel o pățesc

Abia acum eu spre birou pot merge,

Când mâța botul tacticos și-l șterge,

Și Marce mulțumită intră-n laborator,

Iar eu mă mișc c-un șchiopătat ușor

....................................

Seara tot timpul după ora cinci,

Când termin cu mâncarea la pisici,

Marce îmi spune pe un ton domol,

C-ar vrea un picusor și pe la Mall

Degeaba spun, mă doare un picior,

O stiu că nu renunță prea usor,

Așa că la cumpărături grabnic o duc,

Sperând că cina de la șapte, poate apuc

Nu vă mai spun povestea după șapte,

Când eu prin casă vorbesc în șoapte,

Că ea la telefon începe să vorbească,

Și tare greu îi vine să se oprească

Ceea ce eu acum v-am povestit,

De-a lungul vremii pe mine m-a călit,

Și-am înțeles...capul este la mine,

Dar gâtul e la Marce și-l

mișcă....cum îi convine!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.