Porumbiță albă

Plouă peste tot in jurul tau,

Dar nici un picur nu te poate atinge

Iar de ți-e frig,te poți piti lângă inima mea,

Unde-i un foc,ce-n veci nu se va stinge

Nu te-ntrista si uită-te,

Cum te salută, din pomi, frunzele

Chiar de le spală cerul in tristete,

 Blândețea ta,doar,poate sã le înece

Dar nu e timpul așa tare,

Să te preschimbe dintr-o floare

Nici suferință asa mare,

Să-ți poată fura din culoare

lar primăvara,când mai vine,

Iți dã toate florile

Sã vezi că timpul,chiar de trece

Îți lasă petalele

Am plantat ieri in grădină,

Un rând colorat de flori

Și-am constatat, târziu,se pare,

Că te-am pierdut printre bujori!

Of,cine e acum de vină,

Că nu mai știu de dumneata?

Că printre atâtea flori frumoase,

Zău de mai știu care-i a mea!

Sã le culeg acum pe toate,

Parcă din inimă le-aș lua

Astept să vină ploaia, poate,

Poate dau de urma ta

Nu mai ești,bunico

Decât suspin prin aer

Și-un gând ce-l poartă vântul,

Pe-aici din când in când

Ți s-au dus si florile,

Care-ți creșteau în palme

S-au dus cu tine toate,

Dar au plecat râzând

E goală prispa casei,

Dar nu ți-a șters și umbra

Și parcă-mi faci cu mâna,

În semn de rămas-bun

Nu mai ești bunico,

Dar ai rămas prin toate

Ce-au fost cu tine odată,

Cât ai fost pe pământ

Au înflorit cireșii în lipsa ta,

Și tot pe lângă ei mă plimb

Tu încă ești prezentă-n mintea mea,

Și tare dureros e să te simt!

Adesea stau plângând la umbra lor,

Cu mantia roz să-mi astupe obrajii

Sperând să înfloresc cumva din dor,

Până și-n moarte să-ți aduc omagii

Până să mor, cât mi-aș dori eu, mamă,

Să iau lumea cum este ea, la pas

S-ajung acolo unde mi-e acasă,

Și poezia, pe hârtie glas

Să-mi cânte cucul până dimineață,

Să nu mai știu de mine decât eu

Să nu mă tem nici de apă adâncă,

Nici de furtună grea pe cerul meu

Tare aș vrea, până mai am inimă,

Să nu mai car trecutu-n ochii mei

Iar suferința, ce veșnic mă-nchină,

Să-și întoarcă pașii din drumul ei

Să pot iubi, fără să-mi fie teamă,

Cu sufletul isprava că-mi plătesc

Și-atunci vei ști, că sunt chiar bine, mamă

Nevoie nu va fi să-ți povestesc

E toamnă iar,peste coline,

Și ceru-și plânge florile

Copacii frunzele-și inchină,

Pamântului să-i dea culorile

S-au pus toți norii laolaltă

Să ia azurul cerului,

S-au dus toate cu vara,odată

Făcând loc misterului

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Nu există ceas în zi

O poznă ea să nu facă

Și cuminte de ar fi

Glasul nu o să îi tacă.

Fac eforturi să pricep

Lumea asta pisăcească

Zâmbetul forțat și sec

Pare să mă obosească.

O mișcare de aș face

Pe loc sunt descoperit

Deși cred că nu mă place

Fac un pas îs urmărit.

Și în liniște ,când toarce

Mă privește tot suspect

Simt în minte cum le coace

Stau în gardă și aștept.

Zvăpăiată ești tu Luna

Cât să pot răbda și eu

Ești mereu precum furtuna

Mături tot în jurul tău.

Scoți gheruțe la atac

La orice îți iese-n cale

Cu nuia îți vin de hac

Mă provoci ,așa îmi pare.

Liniște să am aș vrea

Pisică prea zăpăcită

Nu vrei cred a mă testa

Mai bine stai potolită.

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

Stau în cușcă mea și-s vigilent 

Cu ochii țințiți, mereu, la poartă,

Curtea o păzesc și, zi și, noapte

De lătratul meu, nimeni nu scapă.

De-i străin, pisică sau alt animal 

Mă reped și, aș vrea...să-l mușc,

Și doar la comanda ,,Fram, la loc"

Dau din coadă și merg să mă culc.

Nu-s cu pedigree și, nici de rasă 

Dar simt că-s iubit și-s răsplătit, 

Cu cărniță, oase și-alte bunătăți

Așa că vă ,,latru", sunt...un fericit.

Uneori mai fac prostii...de câine 

Și alerg după găini și, gardul sar,

Recunosc că am greșit și-s hoț 

La stăpân.. mă gudur și...dispar.

Sunt acum, doar, cățelandru mic

Alintat și, mă învârt în jurul cozii,

Mânc cu poftă multă ca să cresc 

Câine rău să fiu, să-mi arăt..colții!

E ființă mică, 

Harnică furnică, 

Adună mâncare 

Nu obosește, la soare.