Porumbiță albă

Am plantat ieri in grădină,

Un rând colorat de flori

Și-am constatat, târziu,se pare,

Că te-am pierdut printre bujori!

Of,cine e acum de vină,

Că nu mai știu de dumneata?

Că printre atâtea flori frumoase,

Zău de mai știu care-i a mea!

Sã le culeg acum pe toate,

Parcă din inimă le-aș lua

Astept să vină ploaia, poate,

Poate dau de urma ta

Până să mor, cât mi-aș dori eu, mamă,

Să iau lumea cum este ea, la pas

S-ajung acolo unde mi-e acasă,

Și poezia, pe hârtie glas

Să-mi cânte cucul până dimineață,

Să nu mai știu de mine decât eu

Să nu mă tem nici de apă adâncă,

Nici de furtună grea pe cerul meu

Tare aș vrea, până mai am inimă,

Să nu mai car trecutu-n ochii mei

Iar suferința, ce veșnic mă-nchină,

Să-și întoarcă pașii din drumul ei

Să pot iubi, fără să-mi fie teamă,

Cu sufletul isprava că-mi plătesc

Și-atunci vei ști, că sunt chiar bine, mamă

Nevoie nu va fi să-ți povestesc

Tu poți să îi iei locul lunii,

Să stai doar printre stele

Și nimeni nu te-ar bănui,

Că nu ești dintre ele

Nu ar ști soarele de fel,

Că i-a plecat consoarta

Să luminezi și fără el,

Și tot n-ar cere alta

Și peste lac în armonie,

Te-ai reflecta zâmbind

Cât poartă pomii-n brațe păsări,

Să le găsești dormind

Și-ai străluci,ca de-obicei

Peste un cadru feeric

Iar mie,deloc nu mi-ar fi,

Frică de întuneric

Simt că nu te mai iubesc,

Așa cum o faceam odată

Căci mâinile mi-au obosit,

Ținând in ele lumea toată

Stelele mereu mă ceartă,

Ca le iau luna pentru tine

Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,

Prin simplul fapt că-i de la mine

Câmpul, acum mă alungă,

Că l-am lăsat fără de flori

Gândindu-mă că o să-ți ajungă,

Incât să nu te temi de ploi

Mama-natură mă urăște,

Căci am făcut-o a doua oară

Sã pună iarnă in al meu suflet,

lar in al tău doar primăvară

Să rog păsările să-ți cânte,

Nu știu de-aș face tocmai bine

Și în zadar sper să te uit,

Când tot ce scriu e despre tine

Au înflorit cireșii în lipsa ta,

Și tot pe lângă ei mă plimb

Tu încă ești prezentă-n mintea mea,

Și tare dureros e să te simt!

Adesea stau plângând la umbra lor,

Cu mantia roz să-mi astupe obrajii

Sperând să înfloresc cumva din dor,

Până și-n moarte să-ți aduc omagii

O,fată cu ochii azur,

Un cer întreg porți în privire!

Senin și fără de cusur,

Precum ți-e chipul numai ție

Timpul,tot trece peste noi,

Cu anotimpuri grele—

Dar nu se atinge de-ai tăi ochi,

Ce sunt ca două stele

Oricât de singur s-ar simți,

Amurgul nu îți poartă pică

Căci doar privindu-l înapoi,

Îi alungi orice frică

O,fată cu ochii azur!

O lume întreagă de-aș străbate

Te-aș revedea în orice colț,

În răsărit și-n ape

Nu mi-aș permite să te uit,

Și nici n-aș vrea vreodată!

O,fată cu ochii azur,

O,preafrumoasă fată!

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Alta repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Vara aceasta a fost deosebit de caldă. Mă adăpostesc la umbra 

din fața casei, a viței de vie. La umbra ei, se poate citi o carte,

face un lucru de mână, sau bea o cafea.

     Alături în grădina cu flori, se adună fluturi, albine, vrăbiuțe, 

este viață în continuă mișcare,ce sparge monotonia zilei.

     Cu ceva vreme în urmă, au apărut și două turturele, ce se ascund

printre frunzile dese.Câte odată fac un duiet minunat. Îmi place 

îmi place să le ascult.

     Pe bolta de viță mi se par a fi în siguranță, pisicile vânătoare sunt 

cu ochii pe ele.

     Acum câteva zile, una din turturele, a căzut atăcată de o pisică în 

grădina cu flori. Dacă nu eram de față, vânătoarea era victorioasă.

     Am salvat-o, dar are o aripă ruptă, nu cred că mai poate zbura...

Perechea ei vine și o caută mereu.Ele sunt păsării migratoare, iarna pleacă 

în Africa. Întânlirea lor m-a impresionat...Amândouă sunt agitate, una pe 

gard, cealaltă în cușcă. Scot sunete ciudate: parcă se ceartă, parcă imploră...

     Victima, se hrănește bine, se mișcă, este vioae, dar de loc prietenoasă...

Va ierna în cușcă, eu o îngrijesc cu drag, poate ne vom împrieteni....

Privesc la harnicile albine,

Trăiesc în stup ca într-o cetate,

Au și oști că altfel nu se poate

Ca o inimă ce mereu bate.

Ordonate și cuminți 

Se risipesc departe în zare,

Tâlhari și hoți și profitori

Privesc cu jind spre stupul lor.

Acest mic harnic popor,

N-au nevoie în stupul lor

De împărați, de prinți 

Și nici chiar de președinți.

Ele știu că au o treabă

Mierea din flori să culeagă

Și să adune în cămară 

Provizii până la vară.

Clară-i legea lor în stup

Dacă furi te țin la zdup

Nu știu de imunitate

Alte legi au în cetate.

Hai să ne uităm mai bine

Să învățăm de la albine

Pedepsând pe cei ce vor 

Mierea strănsă de popor!!!!

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

               Continuare

Întoarsă acasă, povestesc familiei întâmplarea.

-Ești în stare să-l creșt ? întreabă, tata.

-Dacă-l crești mare, mai ai puterea să-l tai? întreabă mama. Încă ceva,

puiul, nu-i o jucărie.

-Până una, alta, tu fata mea ești în vacanță, te poți ocupa de el?

Așa, că a rămas bibeloul nostru și răspundea la numele de PUIUL.

    Ca prieten m-a ales pe mine, nu mă scăpa din vedere și el când 

se rătăcea prin grădina de legume piuia până ne găseam.Se manifesta 

în anume fel să-și arate bucuria.În vara aceia m-am bucurat de prietenia 

lui, mergea după apă la Prut, la coborâre se descurca, la urcare îl 

băgam în buzunat și el era fericit.Atașamentul lui m-a făcut să-l iubesc 

peste măsură. Moartea lui m-a dat peste cap, mai ales că, a murit 

datorită mie. Era cald afară, luam masa de seară, mama m-a trimis in

casă să aduc ceva. Am plecat în fugă, fără să văd că mă urmăreșe,

se oprește la scară și mă așteaptă ;La coborâre ....l-am călcat...m-am blocat...

am înlemnit cu el în mînă ...

       -Fata mea , mă întreabă, a murit?

      -Da, imediat. Toți cei de la masă, aveau lacrimi în ochi.

      -Mai bine că n-a suferit...

      - Vreau să-l îngrop, într-un loc ferit. 

      -Bine, draga mea, mă duc să caut printre rufele date la tăiat pentru cordele 

pentru țesut, să-l învelesc și tata o să-i pună o cruce, să știi unde-l vei plânge.

La m

.