Categoria: Poezii despre animale
Toate poeziile autorului: Metafora albastră
Data postării: 17 noiembrie 2024
Vizualizări: 230
Poezii din aceiaşi categorie
Mă cheamă...Ghost!
Am acasă un cățel talie mare
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd în casă-l bag mârâie tare
Latră și mă prinde de picioare.
Numele e Ghost și-i șmecher
La comenzi cu greu răspunde,
De-i nervos muscă din ștecher
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem plecați la muncă
Comandant gradat este în casă,
Iar când vrem să-i dăm poruncă
E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.
Pe cameră îl urmărim tot timpul
Să constatam cum se descurcă,
Mânâncă, bea și-și freacă trupul
De mobilă, de pat și-apoi se culcă.
De doua ori pe zi e scos afară
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară
Și pe vecinii noștri-i bucurăm.
Când de la joacă ne întoarcem
Cu piciorușele negre, murdare,
La duș în cadă ușor ne ducem
Și-atunci să vezi cum apa sare.
Săptămânal plecăm la rude
Unde primim rații bogate,
Și nu mâncăm bucate crude
Le refuzăm dacă-s sărate.
După ce burta îmi plesnește
Sar cât mai sus pe canapele,
Marce cu mult amar zâmbește
Când vede urmele înfipte-n ele.
Apoi vioi prin dormitor mă plimb
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Iubesc perna lui Marce și mă-ntind
Și-adun tot ce găsec și fac pachet.
O raită scurtă trag pe la balcon
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă ușa e deschisă la salon
Mă culc puțin cu botul pe cultuc.
Dar să nu credeți că nu mi-i greu
Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel, nu piesă de muzeu
Și tare-mi place, când vă surprind.
Mă deplasez mereu cu limuzina
Că doar nu cheltui din chenzină,
Habar nu am ce preț are benzina
Refuz mersul pe jos că am mașină.
Am pedigree de câine, Samoyed
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed
Totuși sunt blând și credincios
De vreți un Pet cuminte să aveți
Și nici vreo pagubă să nu simțiți,
Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți
Că noi cățeii, de voi...vom fi iubiți!
Vrăbiuța
--Încotro zbori, vrăbiuță,
fără pui, fără surori,
tocmai când se lasă noaptea
și e cerul plin de nori?
--Puii dorm și merg la mama,
sus în paltin, să-i duc mei
că de-o vreme nu mai zboară
și-i sunt, ochii, tare grei…
Și mi-e dor de glasul mamei
cum ne ciripea duios,
învelindu-ne sub aripi
să putem visa frumos!...
Îmi aduc aminte ziua
când m-a învățat să zbor
și mi-a dăruit o fragă
pe floarea unui bujor.
Apoi, câte și mai câte
mângâieri, cum numai ea
știa să ni le împartă
în timp ce ne adormea…
Ne-a adus și o petală
de cais, în cuib, cândva,
să bem picături de rouă,
în zori, când se lumina.
Dac-ar fi să zbor cu mama
iarăși, ca de-atâtea ori,
ne-am opri încă o dată
printre fragi, printre bujori…
Nu e noapte pentru mine
și nici nori nu sunt destui
ca să nu ajung la mama
și apoi, din nou, la pui!
Furnica
E ființă mică,
Harnică furnică,
Adună mâncare
Nu obosește, la soare.
Autor: Nicoleta Postovan
Strofă de patru versuri
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!
Povestea broscutei Pipo
Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .
-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?
-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .
Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.
-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .
Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .
Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee!
Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .
-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.
Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului.
-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .
-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute .
-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind.
-Oac ! Oac !
Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse :
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit !
Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .
-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă !
Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .
Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura .
Sfârșit .
🐸Povestea broscuței Pipo🐸
🧑🤝🧑Poveste pentru copii👭
🪶Text: Ionela B.Nechita🪶
🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶
Mă cheamă...Ghost!
Am acasă un cățel talie mare
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd în casă-l bag mârâie tare
Latră și mă prinde de picioare.
Numele e Ghost și-i șmecher
La comenzi cu greu răspunde,
De-i nervos muscă din ștecher
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem plecați la muncă
Comandant gradat este în casă,
Iar când vrem să-i dăm poruncă
E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.
Pe cameră îl urmărim tot timpul
Să constatam cum se descurcă,
Mânâncă, bea și-și freacă trupul
De mobilă, de pat și-apoi se culcă.
De doua ori pe zi e scos afară
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară
Și pe vecinii noștri-i bucurăm.
Când de la joacă ne întoarcem
Cu piciorușele negre, murdare,
La duș în cadă ușor ne ducem
Și-atunci să vezi cum apa sare.
Săptămânal plecăm la rude
Unde primim rații bogate,
Și nu mâncăm bucate crude
Le refuzăm dacă-s sărate.
După ce burta îmi plesnește
Sar cât mai sus pe canapele,
Marce cu mult amar zâmbește
Când vede urmele înfipte-n ele.
Apoi vioi prin dormitor mă plimb
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Iubesc perna lui Marce și mă-ntind
Și-adun tot ce găsec și fac pachet.
O raită scurtă trag pe la balcon
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă ușa e deschisă la salon
Mă culc puțin cu botul pe cultuc.
Dar să nu credeți că nu mi-i greu
Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel, nu piesă de muzeu
Și tare-mi place, când vă surprind.
Mă deplasez mereu cu limuzina
Că doar nu cheltui din chenzină,
Habar nu am ce preț are benzina
Refuz mersul pe jos că am mașină.
Am pedigree de câine, Samoyed
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed
Totuși sunt blând și credincios
De vreți un Pet cuminte să aveți
Și nici vreo pagubă să nu simțiți,
Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți
Că noi cățeii, de voi...vom fi iubiți!
Vrăbiuța
--Încotro zbori, vrăbiuță,
fără pui, fără surori,
tocmai când se lasă noaptea
și e cerul plin de nori?
--Puii dorm și merg la mama,
sus în paltin, să-i duc mei
că de-o vreme nu mai zboară
și-i sunt, ochii, tare grei…
Și mi-e dor de glasul mamei
cum ne ciripea duios,
învelindu-ne sub aripi
să putem visa frumos!...
Îmi aduc aminte ziua
când m-a învățat să zbor
și mi-a dăruit o fragă
pe floarea unui bujor.
Apoi, câte și mai câte
mângâieri, cum numai ea
știa să ni le împartă
în timp ce ne adormea…
Ne-a adus și o petală
de cais, în cuib, cândva,
să bem picături de rouă,
în zori, când se lumina.
Dac-ar fi să zbor cu mama
iarăși, ca de-atâtea ori,
ne-am opri încă o dată
printre fragi, printre bujori…
Nu e noapte pentru mine
și nici nori nu sunt destui
ca să nu ajung la mama
și apoi, din nou, la pui!
Furnica
E ființă mică,
Harnică furnică,
Adună mâncare
Nu obosește, la soare.
Autor: Nicoleta Postovan
Strofă de patru versuri
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!
Povestea broscutei Pipo
Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .
-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?
-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .
Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.
-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .
Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .
Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee!
Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .
-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.
Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului.
-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .
-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute .
-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind.
-Oac ! Oac !
Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse :
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit !
Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .
-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă !
Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .
Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura .
Sfârșit .
🐸Povestea broscuței Pipo🐸
🧑🤝🧑Poveste pentru copii👭
🪶Text: Ionela B.Nechita🪶
🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶
Alte poezii ale autorului
Așa cum o făceam odată
Simt că nu te mai iubesc,
Așa cum o faceam odată
Căci mâinile mi-au obosit,
Ținând in ele lumea toată
Stelele mereu mă ceartă,
Ca le iau luna pentru tine
Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,
Prin simplul fapt că-i de la mine
Câmpul, acum mă alungă,
Că l-am lăsat fără de flori
Gândindu-mă că o să-ți ajungă,
Incât să nu te temi de ploi
Mama-natură mă urăște,
Căci am făcut-o a doua oară
Sã pună iarnă in al meu suflet,
lar in al tău doar primăvară
Să rog păsările să-ți cânte,
Nu știu de-aș face tocmai bine
Și în zadar sper să te uit,
Când tot ce scriu e despre tine
E toamnă iar
E toamnă iar,peste coline,
Și ceru-și plânge florile
Copacii frunzele-și inchină,
Pamântului să-i dea culorile
S-au pus toți norii laolaltă
Să ia azurul cerului,
S-au dus toate cu vara,odată
Făcând loc misterului
Dă-mi,iarnă!
Dă-mi iarnă,florile înapoi
Și cerul pastelat de astă vară,
Cu apele ce au înghețat sub noi
și soarele,ce nu înceta să apară
Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,
Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori
Și fă-le loc la vrăbiuțe,
Să poată cânta lumii,de al meu dor
Fata cu ochii azur
O,fată cu ochii azur,
Un cer întreg porți în privire!
Senin și fără de cusur,
Precum ți-e chipul numai ție
Timpul,tot trece peste noi,
Cu anotimpuri grele—
Dar nu se atinge de-ai tăi ochi,
Ce sunt ca două stele
Oricât de singur s-ar simți,
Amurgul nu îți poartă pică
Căci doar privindu-l înapoi,
Îi alungi orice frică
O,fată cu ochii azur!
O lume întreagă de-aș străbate
Te-aș revedea în orice colț,
În răsărit și-n ape
Nu mi-aș permite să te uit,
Și nici n-aș vrea vreodată!
O,fată cu ochii azur,
O,preafrumoasă fată!
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți multumesc copile,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de-acuma'
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Insă,teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Ușor le e din cuib să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fii el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea ,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Si-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe-atunci,
O să te învăț să zbori!
Așa cum o făceam odată
Simt că nu te mai iubesc,
Așa cum o faceam odată
Căci mâinile mi-au obosit,
Ținând in ele lumea toată
Stelele mereu mă ceartă,
Ca le iau luna pentru tine
Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,
Prin simplul fapt că-i de la mine
Câmpul, acum mă alungă,
Că l-am lăsat fără de flori
Gândindu-mă că o să-ți ajungă,
Incât să nu te temi de ploi
Mama-natură mă urăște,
Căci am făcut-o a doua oară
Sã pună iarnă in al meu suflet,
lar in al tău doar primăvară
Să rog păsările să-ți cânte,
Nu știu de-aș face tocmai bine
Și în zadar sper să te uit,
Când tot ce scriu e despre tine
E toamnă iar
E toamnă iar,peste coline,
Și ceru-și plânge florile
Copacii frunzele-și inchină,
Pamântului să-i dea culorile
S-au pus toți norii laolaltă
Să ia azurul cerului,
S-au dus toate cu vara,odată
Făcând loc misterului
Dă-mi,iarnă!
Dă-mi iarnă,florile înapoi
Și cerul pastelat de astă vară,
Cu apele ce au înghețat sub noi
și soarele,ce nu înceta să apară
Ia-ți fulgii reci de pe crenguțe,
Cu mantia-ți albă,desprinsă din nori
Și fă-le loc la vrăbiuțe,
Să poată cânta lumii,de al meu dor
Fata cu ochii azur
O,fată cu ochii azur,
Un cer întreg porți în privire!
Senin și fără de cusur,
Precum ți-e chipul numai ție
Timpul,tot trece peste noi,
Cu anotimpuri grele—
Dar nu se atinge de-ai tăi ochi,
Ce sunt ca două stele
Oricât de singur s-ar simți,
Amurgul nu îți poartă pică
Căci doar privindu-l înapoi,
Îi alungi orice frică
O,fată cu ochii azur!
O lume întreagă de-aș străbate
Te-aș revedea în orice colț,
În răsărit și-n ape
Nu mi-aș permite să te uit,
Și nici n-aș vrea vreodată!
O,fată cu ochii azur,
O,preafrumoasă fată!
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți multumesc copile,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de-acuma'
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Insă,teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Ușor le e din cuib să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fii el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea ,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Si-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe-atunci,
O să te învăț să zbori!