CÂȚELUȘA MEA ISTEAȚĂ

Cine ești tu?

Nu te cunosc

Deși te știu de mult.

Dar ce porti în suflet

Ce ascunzi în tine?

Nu pot citi în ochii tăi.

Pari a fi om bun.

Atunci de ce mă tem

Cine ești tu?

Nu te cunosc 

Deși te știu demult.

Dar ce porți în gând ,

Și ce ascunzi în suflet

Nu pot citi în ochii tăi

Pari a fi om bun 

Atunci de ce mă tem?

/

              continuare

     Peste câteva zile trebuia să țin orele la școală.La poatră. Petrica îl srtigă pe 

soțul meu. Ies și mă uit întrebător la figura ei uluită  și stingheră.

     -Ce treabă ai tu cu soțul meu ? Petrica e mută, se bâlbâie. Nu-ți pare că îl 

cauți cam des? Ai grijă Petrica , pentru că  certăm urât !

     Nu mai țin minte, era primăvară, sau toamnă, dar era o zi frumoasă. Aveam 

ore  după masă,spre șfârșitul  programului mă trezesc în cancelarie cu Luca.

     -Am trecut prin zonă și mi-am zis,că e bine să te iau și pe tine să mergem acasă.

    -Mă bucur Luca, nu mai aștept autobuzul, care la ora asta trece mai rar. Îmi 

strâng lucrurile și mergem.

     Am fost acasă și am făcut mâncare.Tu nu mai treabă la bucătărie în seara asta.

     -Luca, tu eși o comoară la casa omului.Ce mâncare ai făcut?

     -Mâncarea mea preferată: fasole cu ciolan.

     -Foarte bună. mulțumesc. Deci diseară sunt liberă?

     -Da, poate citești ceva, faci o baie, eu aștept niște materiale pe care le-am 

contractat săptămâna trecută când am fost la Brașov.

     -Renunț la baie, la citit și merg cu tine, îmi face mare plăcere să te însoțesc.

La ce gară vin materialele?

     -În gara nr 8, aproape de locuința tatălui meu.

     -Foarte bine, îl văd și pe el ce mai face.

     -Tu mergi în casă, sau stai în mașină? Nu stau mult.

Era aproape seară, socrul meu verifică poarta dacă e încuiată și vede mașina lângă 

trotuar.

     -Bine Adela ce-i cu tin aici?

     -Luca are treabă la gară...

     -De ce nu-ai venit în casă?

     -M-am gândit că te-ai culcat...

     -Aștepți de mult?

     -Da, m-am cam plictisit...mi s-a părut că socrul meu a bodogănit o înjurătură și

a dispărut după colțul gardului ...nu trece mult și apare Luca cam răvășit...

     -Luca n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat, băieții nu te cunosc, dar 

au jurat ,că nu știu ce treabă poți să ai aici...

                       va continua                                          

Se strecoară în aer miresme ,

Cu sărbători ce bat în ferestre,

Pe un cer străveziu și curat

Cănd stelele se adună la sfat.

E decembrie și iarna se îmbracă ,

Cu  haină  pufoasă și țurțuri de ghiață.

Anul ce-a fost  n-a fost ferice

Și nici bun bun ,cu lungile zile de post

Ziua-i mai mică acum

Orele-s pirdute pe drum

Bate doar un vânt hoinar

Să -mi alunge gândul amar.

Te știu  de mult din anii de liceu

Cu  părul strâns într-un fileu

Cu ochii plecați în depărtare

Ce fel de castele î-ți construiai oare?

Adolescentă  cu ochii mari căprui

Prin vorba-ți dulce tu plăceai oricui

Cu agera -ți privire căutai un răspuns

Dar tragicul destin se păstra ascuns...

Sufletul tău avea altă chemare

Și-n  slova scrisă ai răsădit o floare

Ți ai pus iubirea și simțirea în rimă

Deși plecată ești ,ceva tot să rămână...

Torn în amforă savoare

Să se adape ori și care

Din argilă , apă , lut

Eu mi-am costruit un scut

Nici nu stiu ce e pe afară

Viața mi-e interioară

Scormonesc mereu prin ea

De-o comoară poate-oi da.

O comoară , nu de arginții

Nici pietre prețioase .

Un filon ascuns în scris

Ca și viața mea-un vis .

Sunt zile când e liniște în jur, parcă îmi este mai bine.

Nu mă mai preocupă multe teme, cum ar fi: iubirea, moda, călătoriile, averea.

    Dar inima mi-a rămas caldă, prietenoasă, umană și iubesc adevărul ori cum 

ar fi. Însă toate acestea generează mii și mii de gănduri.Deci nu sunt singură nici odată.

cu adevărat.

    Ce se petrece în lume e grav...și încă nu știm toate manevrele ce se fac la nivel înalt.

Trebuie să recunoaștem că toți suntem tensionați. Pentru mulți se va declanșa un adevărat iad

Cum să nu mă gândesc? Mă bucuram că venise pentru toți , încă o primăvară.

     Se destrămau zorii în adiera unei pale de vănt calm. Aerul puțin rece se lăsa respirat, 

aducându-mi miresme amestecate de la toți pomii grădinii. Plămânii s-au înviorat, trezindu-mi

dragostea de viață și mă sfătuiește: bucură-te, poate fi ultima primăvară....nu știm ce urmează....

                  va urma.

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

Eram copil de vreo trei ani, dormeam lângă mămica,

Când m-a trezit larma de afară și m-a cuprind frica

Iar tata a sărit din pat și a fugit afară ,

Apoi intrând în casă a spus că au fost lupii iară.

Am înțeles ce s-a întâmplat, deși eram mică,

Că toți câinii lătrau cu tot mai multă frică 

Șireții lupi au atacat și au prins-o pe Lupoaia,

Cățeaua noastră cea bătrână, așa ne-a spus el,tata

De atunci,in fiecare iarnă am tot auzit,

Cum câinii latră tot mai tare iar unul a sfârșit 

Mereu ,mereu lupii veneau și prindeau câte un câine,

Și noaptea așteptam cu teamă,ziua cea de mâine 

Așa am copilărit, aproape de pădurea deasă,

Ce-i plină de fiare înfometate,ce veneau lângă casă 

Și ne făceau să pierdem, câinii cei dragi nouă, întruna,

In fiecare noapte din iarnă,când răsărea luna!

Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea  și a spus:

Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.

Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.

 Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.

3 ciobani într-o căruță și-un măgar pe drum îi duse

La cumpărături în piață, hotărăsc pe 3 produse:

Vacă, scroafă sau o rață, bacii, banii  ba îi bagă,

Să aleagă.

Ba să nu ia chiar nimica, după ce au în desagă.

Numai doi păstori cumpără rațe, vacă ia doar un cioban

Exact unul din aceștia ia o scroafă dând la ban.

Moldoveanul își ia vacă

Numai dacă

Ungureanul ia o rață

De la piață.

Ungureanul își ia rața numai dacă ia vrânceanul

Scroafă grasă cu purceii ce-i va naște ea la anul.

Nu ia rață ungureanul

Dar își cumpără vrânceanul

Vacă mândră și frumoasă

Ce au cumpărat ciobanii și au dus acasă?

de Marius Boacă

E ființă mică, 

Harnică furnică, 

Adună mâncare 

Nu obosește, la soare. 

Murgule zeitate vie   
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.

Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă  urgisită.

Văd ochii tăi priviri cu ură ,    
Îmbrățișările-s  de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.

De fier în gură e zăbala
Povara-i  trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.

La șeaua ta bogații  au râvnit    
Cu semn de înfierare
E tot ce  viața ți-a hărăzit
Azi hamul  rău te doare.

Un ,, di,, în plină dimineață
Și  un tremurat  icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.

Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai  putu să mai reziști…