PLOAIA

Ma las de tine, am zis!

E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine

Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.

Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine

Intepator si rece strapunge fiecare dor.

Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!

Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!

Cat sa reziste-a mea faptura?

Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!

Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,

Sa sting ultimul suflu ce ma tine,

Sa ma afund in negru pt tine.

Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara

Si nu dau inapoi, nu e un vis

Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine

Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,

Cu bine!

Ma las de tine, si rece iar ma simt

Caci ce e trupul fara licarire?

Si ce e inima fara iubire?

Ma las de tine , chiar daca asta inseamna

A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!

Aievea...sau în vise-aș vrea,

Să vii la mine zi de zi,

Să-ți jur solemn Polară Stea

Că-n veci de veci te voi iubi.

Măcar un semn eu de la tine

Să-mi dai îndată eu aș vrea,

Că vrei mereu să fii cu mine

Să-mi fii în veci Polară Stea.

Să nu mai vrei să fii cu mine

N-aș vrea iubito nicidecum,

Dar dac-așa-ți va fi mai bine

Te voi lăsa in pace-acum!

Dar dacă BUNUL DUMNEZEU

Va vrea din nou să ne unim,

E tot ce mi-aș dori și eu

Un Trup ș-un Suflet iar să fim.

Scumpei mele soții Valeria, 17 Decembrie 2022, ora 08:50 

un sistem solar împodobit cu stele, cireşe şi dor
doar noi ştim de el, nu spune nimănui secretul nostru
noi, două frânturi de rază spartă
călatoare-n locul ăsta ce umbră de soare n-a simțit
sau miros de stânjenei culeși târziu
sau un simplu contact uman,
pare un abis pierdut pentru-o pereche de ochi
alta decât a noastră
căci ei nu ştiu, nici stele şi nici aştri nu trebuie să afle
că tot ce e frumos în lumea asta
am ascuns la noi în priviri, în ochi ce doar noi ştim
ca pe-o ploaie de meteoriți în plină zi
sau ca pe asfințit de soare pe planetă roşie

când ce numim noi soare va apune permanent
şi cand cireşul, moale se va ofili, sub ochii mei
voi răspunde la-ntrebarea ta: "Cum arată o stea moartă?"
şi-ți voi pune mâna pe ochii mei ce bine-i ştii
ca să găseşti fitil de lampă arsă.

Te voi iubi cu miere și parfum de trandafiri,

Săruturi dulci îți dăruiesc,

Apoi povești de dragoste îți povestesc,

Îmbrațișați să stăm,

Să ne iubim ca doi nebuni,

Sosiți în Absolut!

Te vreau pe veci a mea,

Să-ți fur întreaga ființă,

Tu ești iubirea vieții mele,

Te vreau mereu fără oprire,

Iar vremea când vei fi a mea,

Doar Dumnezeu o stie...

Eu doar mă rog și iar mă rog,

Sunt cel care iubirea-ti cere!

(1 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Pe tine te privesc și-mi placi,

Când mulțumită îmi zâmbești,

Iar când sunt supărat mă-mpaci,

Și cred în sinea mea că mă iubești

Te-am întâlnit în facultate,

Când învățai în amfiteatru trei,

Și am simțit cum inima îmi bate,

Cand ochii tăi, au dat de-ai mei

Atunci nu am știut din ce motiv,

Căldura m-a cuprins deodată,

Nu mă știam a fi hipertensiv,

Nici rușinos, când văd o fată

Desigur erau semne de iubire,

Pe care nu le-am mai trăit,

Și-n minte mișuna fără oprire,

Dorința fericirii ce mi-a lipsit

A doua zi curaj eu mi-am făcut,

Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,

A râs, dar am văzut că i-a plăcut,

Cand am rostit..ea bate pentru tine

Așa mi-am întâlnit eu dragostea,

Pe băncile unde învățam carte,

Și de atunci continuăm povestea,

Și-s fericit lângă a mea...jumate!

Tare aș vrea, dragă muză,
Embleme brodate în inimii aliză,
Ale tale trăsături fine, puse tainic pe hârtie,
Să fi a mea poezie, a cuvintelor magie.

Fiică a paznicii coperte, înscrisă restrânsă,
Unde în nod celtic al paginilor cuprinsă.
Răbdător totuși așteptând ale tale litere,
Alungite în viitoare iubite trăiri, clare.

Dornic asimilată în forme de catrință,
Iar parcă de aș aștepta a ta prezență,
Noduri îmbinate in dansul de culori,
Nu de n-aș fura dintre măieștri nori,
O rochie demnă numai de-o zeiță,
Unde aș dori la schimb, doar cuvinte din guriță.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Te chem în șoaptă 

Doar tu să auzi 

Te rog să mă privesti

Cu ochii tăi blânzi 

Lacrima din gene

E un răsărit ,

E un „te iubesc”

Însă nerostit .

Aprinde-n jur făclii

Cât suntem încă vii .

          Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea  îmi dă târcoale

și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când

ziua se îngâna  cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în  surdină.

Era ceva nou pentru noi O liniște  plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul 

a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp  să

plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate

problemele ce-i  ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?

A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...

          Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița

di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,

cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari

le tăiau și le stivuiau  în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie

de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită  de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație

care sprijinea familile defaforizate.

          Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi  fost mândru să ne vadă

cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea  gardurilor  ,

tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe

mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au

văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din

jur ,am căpătat și  respectul tuturor.

          Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de

salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm

pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist  la nenea Octav ,șeful  asociației,

iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului  învățător.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Ostenită  de  așteptare 

Teama  mă  frământă

Cu  dureri  stridente-n frunte

Pentru  câte  runde?

Ostenită de învoiala

Plânsului etern

Poți și râde ,poți și râde

Fii  un claun  modern.

Ostenită se retrage

Ca într-o colivie

Teama de-a nu fi excentric,

Plângând  de bucurie.

Ostenită  fuge clipa

Timpului  mereu  prezent,

Contratimpul  e-o  balanță

Pe un scurt segment.

Ostenită-i  chiar și umbra

Pare greu bonlavă ,

Torent  cuprins  de nevroză

Fluvii ,afluenții  de lavă.

Neamul meu de unde vine?

Din lumină și iubire,

înfrățit  cu alte nații

Cctitorând  cetăți și sate 

Păstorind turme de oi 

Și răbdători la nevoi.

Ce tristă-i ziua care vine 

De lacrimi zilele sunt pline

Urma lor se așterne în barbă 

Un gând rebel  vrea s-o șteargă.

De atâta dor și de pustiu

Vorbesc în gând ,așa mai știu

Vă che pe rând,vă strg pe nume

Sperând să vă adun din lume.

Sunteți duși doar de nevoi

Ca-n vremuri grele ce război

Rămase-s casele pustii

Bătrânii sunt ai nimănui.

Rămas-am singură și tristă 

Odihnă am pe un colț de prispă

Tăcută și îndurerată

Cu ochii țintă către poartă...

Poate azi sau poate, mâine 

Voi auzi lătrat de câine

Și dragii mei să intre în casă

Să-i văd pe toți cum stau la masă.