PE CĂI DE APE

Desenează-mi pe piele mii de inimi

Și hai să cădem de la-nălțimi.

După care să dăm de sălbăticimi,

Alcătuite din sera-heruvimi.

În sufletu-mi ai prins rădăcini,

Din inimă-ți tragi viața toată,

Deseori mă rănesc ai tai spini,

Dar n-o să te las niciodată.

fragment

...

Tu Doamne, dă-mi te rog o clipă

Să-i las o floare-n al meu gând

Și lasă-mi Doamne după mine

Cuvintele pe-al meu mormânt…

Iar frunzele să mă citească

Într-un vânt de toamnă amețitor

Gândul meu să îi șoptească

Că m-am stins numai o clipă,

Și am să revin ...

De al ei dor.

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / ISBN: 978-973-0-32645-1 - Toate drepturile rezervate)

Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.

De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.

Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.

Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.

Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.

Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.

Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.

În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.

Caut liniștea de alta dată,

zâmbetul a dispărut,

mimez un zâmbet schițat plin de durere,

spune mi cât de tare ai vrut distrugerea aceasta,

privesc oglinda și vad durere,

pot numără clipele,

zâmbetele noastre false irosite,

durerea m a transformat intr un manechin,

atâta durere în suflet,

atâta iertare de păcate, 

atâta ceartă în suflet,

șterge-mi dragă inimă, vocea iritată

gândul de a fi înțeles,

păcatul de a fi iertat,

sărută mi buzele,

simte sângele care revarsă, 

lacrimile ajung prea departe,

strânge-mi sufletul aproape,

simte-mi chemarea de ajutor,

simte dorul meu de chemare,

iubește mi trupul ce plânge,

buzele mimează și suflă ușor un simplu "AJUTOR" 

de ce nu vezi chemarea?

de ce nu mi privești ochii îndurerați?

plină de durere, azi rostesc "INTELEGE MA" 

Gelozia, e slăbiciune.

Si e foarte de impact.

Nu am mai simțit-o atât de tare.

Să îi slăbesc efectul, am uitat.

Tu, mă faci vulnerabil.

O trăire, pe care o urăsc.

Doar trei direcții văd în minte,

Vine un moment când o să hotărăsc…

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Oare pentru a câta oară,

Intru-în casă ies afară

Închid ușa și-o deschid

Parcă mă strânge un zid.

Soarele privește blând,

Are el ceva în gând,

Raza lui deschide căi

De la munte până-n văi.

Mii și mii de gândăcei,

Fac curat în case mici

Cu iarna au terminat,

Nu e timp nici de cântat.

Gospodarii-is prin ogradă,

Toatâ  lumea are treabă

Primăvara se arată

De la culme până-n baltă.

Natura-i toată înflorită

Ca o inimă de fată;

Primăvara poartă ie

Și flori vii la pălărie. 

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Neamul meu de unde vine?

Din lumină și iubire,

înfrățit  cu alte nații

Cctitorând  cetăți și sate 

Păstorind turme de oi 

Și răbdători la nevoi.

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Bolnav e pământul...

Și lumea de acum e bolnavă..

Suntem îngroziți,timpul ne aleargă

Spre marginea lumii deșarte.

Ne fură iubirea de semeni

Ne fură simțirea și mila

Iubirea de vatră.

Descătușate-s urgiile toate 

Și flutură flamuri de moarte 

Peste evul acesta bolnav.

Miai dă-ne Doamne o oază.