Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Andreea
Data postării: 14 iulie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 657
Poezii din aceiaşi categorie
CU MINE CU TINE
Cu tine cu mine ,cu noi
Pământul s-a lansat pe orbită
Și toate sunt bune și clare
Când noi și cu voi
Dorim să fie bine în lume ,
Nu vrem moarte ,nu vrem război.
Dar răsare ici colo,ca pirul
Războiul distruge orașe ,oamenii mor
Pe cei trimiși ca să moară
Nimeni nu-i întreabă de vor.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
NU ȘTIU CE-A FOST !
A fost un vis?.
Un semn de undeva.?
Că te furase ,cineva...
Și am pornit ca un nebun ,
Cu gând adânc să mă răzbun:
Pe cel care îndrăznea ,
Să mi te ia ..
Cum de el nu știa ?
Că tu ești ,doar
Viața mea .
Cand dorul picură cuvinte
Am zis că nu mai scriu dar sufletul îmi
picură cuvinte
lar vântul cald de vară le-aşterne în
povești,
Sunt blestemată pare să-mi fii doar
printre rime
Căci tu imi taci.... crezând că nu
greșești.
Am încercat din nou să mă apropii, în
felul meu nătâng
Dar te-ai ascuns la umbra unui buton,
Mi-aș fi dorit cumva să pot să te conving
Doar să vorbim... că am un suflet și
sunt...om.
Am încercat din nou să mă apropii aşa
cum am putut
Dar te-ai ascuns sub roba ignoranței
Tăcerea dintre noi adie iar perfid
Și suflă risipind și umbrele speranței.
Am încercat din nou să mă apropii, în
felul meu stângaci
Dar te-ai grăbit să apeși pe trăgaci.
Un munte de tăcere ai ridicat să ne
despartă
...risipind și-acel frumos.."a fost
odată"...
Îţi las aici o simplă rugăminte:
Să-mi scrii.. când poate-ai s-o găsești..
Prea dragul meu croit din necuvinte
Ce taci și azi... mă ocolești....
Complezență
O altă zi la orizont, c-un cer ce-ar vrea sa plângă
O altă zi fără de tine și dorul mă înfrânge
Îmi lipsești cum lipsește luna dintre stele,
Te mai găsesc aievea in gândurile mele...
Aștept către mine în zbor să mai vii
Si-amândoi să fugim dincolo de nori
Să uităm de tăcerea grea... fără glas
Să bem un vin..să terminăm ce-a rămas.
Îmi lipsești mai mult decât pot să scriu,
Și-mi beau cafeaua fără puțina ta prezență
Încerc gândului negru să ii pun frâu...
C-am fost, doar o-mbrățisare de complezență.
CU MINE CU TINE
Cu tine cu mine ,cu noi
Pământul s-a lansat pe orbită
Și toate sunt bune și clare
Când noi și cu voi
Dorim să fie bine în lume ,
Nu vrem moarte ,nu vrem război.
Dar răsare ici colo,ca pirul
Războiul distruge orașe ,oamenii mor
Pe cei trimiși ca să moară
Nimeni nu-i întreabă de vor.
Toamnele mele
De orice toamnă mă răneşte,
nu-i vina vântului tembel
şi nici a ploii ce tot creşte,
cat vină-n timpul infidel.
Cobori peste visele mele,
tu, toamnă ce iar m-ai găsit,
din ceruri năvalnic rebele
îmi dărui un gând răzvrătit.
Îmi intri în casă cu mină
de doamnă gătită cu stil,
tu pari fără pată şi vină,
dar frigul îl semeni tiptil.
Mă prinde un dor de plecare
când mantia-ţi gri o privesc,
tu crezi că eşti dură şi-ţi pare
că-n tine sunt doruri ce cresc.
Mi-e vremea rămasă o goană
de zile mărunte şi reci,
iar tu eşti aceeaşi icoană,
m-arunci în tristeţe şi pleci.
Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
NU ȘTIU CE-A FOST !
A fost un vis?.
Un semn de undeva.?
Că te furase ,cineva...
Și am pornit ca un nebun ,
Cu gând adânc să mă răzbun:
Pe cel care îndrăznea ,
Să mi te ia ..
Cum de el nu știa ?
Că tu ești ,doar
Viața mea .
Cand dorul picură cuvinte
Am zis că nu mai scriu dar sufletul îmi
picură cuvinte
lar vântul cald de vară le-aşterne în
povești,
Sunt blestemată pare să-mi fii doar
printre rime
Căci tu imi taci.... crezând că nu
greșești.
Am încercat din nou să mă apropii, în
felul meu nătâng
Dar te-ai ascuns la umbra unui buton,
Mi-aș fi dorit cumva să pot să te conving
Doar să vorbim... că am un suflet și
sunt...om.
Am încercat din nou să mă apropii aşa
cum am putut
Dar te-ai ascuns sub roba ignoranței
Tăcerea dintre noi adie iar perfid
Și suflă risipind și umbrele speranței.
Am încercat din nou să mă apropii, în
felul meu stângaci
Dar te-ai grăbit să apeși pe trăgaci.
Un munte de tăcere ai ridicat să ne
despartă
...risipind și-acel frumos.."a fost
odată"...
Îţi las aici o simplă rugăminte:
Să-mi scrii.. când poate-ai s-o găsești..
Prea dragul meu croit din necuvinte
Ce taci și azi... mă ocolești....
Complezență
O altă zi la orizont, c-un cer ce-ar vrea sa plângă
O altă zi fără de tine și dorul mă înfrânge
Îmi lipsești cum lipsește luna dintre stele,
Te mai găsesc aievea in gândurile mele...
Aștept către mine în zbor să mai vii
Si-amândoi să fugim dincolo de nori
Să uităm de tăcerea grea... fără glas
Să bem un vin..să terminăm ce-a rămas.
Îmi lipsești mai mult decât pot să scriu,
Și-mi beau cafeaua fără puțina ta prezență
Încerc gândului negru să ii pun frâu...
C-am fost, doar o-mbrățisare de complezență.
Alte poezii ale autorului
Privind spre nori
A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.
Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună.
Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi. Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor. De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți. Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură. Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor.
Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.
Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.
Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi.
Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat.
Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.
La o partida de sah cu moartea
Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.
Adam Ioana Andreea (2024-02.06)
Nici...
Nici luna nu-i pe cer în astă seară,
E și târziu și e înnorat,
Nici stelele nu par să-mi fie alături.
De când ne-am înnoptat.
Cu ochii tăi senini, albaștri
Cu ochii tăi senini,albaștri
Sub clar de lună mă privești
Și când te văd, te rătăcești,
Cu ochii tăi senini,albaștri.
Liniștea ta
Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri
De cum te-aș putea pierde pe viitor
Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise
Și mă ghidează cum să urc pe trepte.
Liniștea ta mă culcă, mă trezește,
Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez,
Când mă cuprind fiorii liniștii tale
De care îmi e teama că mă voi despărți.
Liniștea ta mă atacă în negura nopții
Prin gândurile mele care se duc spre tine,
Gânduri care nu se întorc, dar de repeta,
Și mă lasă adormită de dragoste.
In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși,
Căci inima-ți mă lăsa să te visez,
Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut,
Atunci când petreceam timpul lângă tine.
Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42
Mimul fericirii
Mă uit de ani de zile la trecut,
Fereastra e aceeași și în astă seară
Și pentru o clipă broaștele-au tăcut
Să poată auzi dacă aprind țigară.
Inspir fumul amar-înțepător
Că poate v-a ajunge până la plămâni
Și poate-mi mai trece o zi, să mor
S-ajung în iad, lângă păgâni,
Că am mimat un zâmbet în oglindă,
Să cred că eu sunt încă fericit,
Dar gândul de a mă spânzura la grindă
A apărut de când m-ai părăsit.
Obișnuiesc să stau lângă fereastră
Și să privesc în gol, fumând
Și numai scrumul rămânând,
De când s-a dus iubirea noastră.
Și ochii-mi sunt trist și obosiți,
Dar nimeni nu vrea să mă creadă
De parcă ochii le-au rămas lipiți
De mime ce-au avut să vadă.
Privind spre nori
A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.
Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună.
Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi. Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor. De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți. Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură. Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor.
Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.
Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.
Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi.
Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat.
Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.
La o partida de sah cu moartea
Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.
Adam Ioana Andreea (2024-02.06)
Nici...
Nici luna nu-i pe cer în astă seară,
E și târziu și e înnorat,
Nici stelele nu par să-mi fie alături.
De când ne-am înnoptat.
Cu ochii tăi senini, albaștri
Cu ochii tăi senini,albaștri
Sub clar de lună mă privești
Și când te văd, te rătăcești,
Cu ochii tăi senini,albaștri.
Liniștea ta
Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri
De cum te-aș putea pierde pe viitor
Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise
Și mă ghidează cum să urc pe trepte.
Liniștea ta mă culcă, mă trezește,
Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez,
Când mă cuprind fiorii liniștii tale
De care îmi e teama că mă voi despărți.
Liniștea ta mă atacă în negura nopții
Prin gândurile mele care se duc spre tine,
Gânduri care nu se întorc, dar de repeta,
Și mă lasă adormită de dragoste.
In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși,
Căci inima-ți mă lăsa să te visez,
Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut,
Atunci când petreceam timpul lângă tine.
Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42
Mimul fericirii
Mă uit de ani de zile la trecut,
Fereastra e aceeași și în astă seară
Și pentru o clipă broaștele-au tăcut
Să poată auzi dacă aprind țigară.
Inspir fumul amar-înțepător
Că poate v-a ajunge până la plămâni
Și poate-mi mai trece o zi, să mor
S-ajung în iad, lângă păgâni,
Că am mimat un zâmbet în oglindă,
Să cred că eu sunt încă fericit,
Dar gândul de a mă spânzura la grindă
A apărut de când m-ai părăsit.
Obișnuiesc să stau lângă fereastră
Și să privesc în gol, fumând
Și numai scrumul rămânând,
De când s-a dus iubirea noastră.
Și ochii-mi sunt trist și obosiți,
Dar nimeni nu vrea să mă creadă
De parcă ochii le-au rămas lipiți
De mime ce-au avut să vadă.