NU ȘTIU CE-A FOST !

În memoria soțului meu MANOLE DRAGOMIR.

Ai trecut prin viață ,trăind-o , iubind-o ,prețuind-o.

Ai lăsat în urma ta ,impresii bune și respect.

Asta spune tot despre tine! Nepoții care te iubesc 

dincolo de moarte .

     Odihnă veșnică ,dragul ,nostr drag !

Venim pe Pământ cu o chemare,

Printre jucării, simți când apare ;

Să fii medic, fotbalist, orator,

Iubitor de țară și de popor.

Crești, te instruiești și știi ce vrei,

Istoria te împrietenește cu patrioți eroi,

Știința și tehnica te îmbie să știi,

Ai de unde alege...ce vrei să devii.

Poate un scriitor, că subiectele-s pe alese,

E un cadou frumos, să oferi o carte,

O porți cu tine, chiar de pleci departe;

Sau o carte cu versuri, din suflet culese.

Deci, alternative sunt, doar să știi alege,

Pe ce pui peceta, să aibă o lege.

Să știm ce facem cu viața, ce-am primit-o ca dar,

Licoarea miraculoasă, servită la pahar.

Mi s-a făcut dor să mă plimb pe trotuare, să mă uît în vitrine

să-mi dau câte o părere, asta-mi place, asta nu. Așa făceam 

odată, când eram pieton, ne întânleam cu prietenii și treceam 

la amintiri. Acum ne plimbăm cu mașina văd orașul în viteza ei.

     Nu ne mai așezem pe o bancă sub străbunul tei.

   Chiar pe strada principală aveam bancă la portiță, ne adunam 

băieți și fete, fiecare cu câte o poveste de viață.

Se lăsa răcoarea nopții cu parfum de tei. Vine ora de culcare

ne mai vedem și mâine.M ă închin la icoană ca să am un vis 

frumos, ursitul să mi-l arate,și să am de el parte. 

Mă trezesc dint-un vis învolburat

Că sunt un mare împărat

Și că-mi pot permite chiar

Să împart,darurii tuturor

Celor ce muncesc cu spor.

Să aduc bucurii în țară

Și  dreptate și iubire

Și puțină fericire

Dar știu prea bine

Ecurată utopie

Că semăn cu mama,cu tata

Să caut pri istorii

Rădăcinile neamului meu?

Obârșii vechi ce se adapă 

Din asunse izvoare ?

Că-s amestec din apă și lut

Că-s neam hărăzit pe vecie,

Să fiu eu Român stăpân 

Pe destin și pe a mea glie ?...

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!

Când ești departe și te-aș vrea lângă mine,

cerul se scaldă-n ploi grele, nu-i de mirare…

Că îmi arunci visele peste marginile lumii,

până când

te strâng din fiecare picătură

și te adăpostesc în sufletul meu,

frumoasa mea îmbrăcată în raze de soare.

Și cum arzi la mine în piept,

îmi cuprinzi inima în valuri de dulce pace.

Iar din ploaia deasă și nesfârșită

te adun din nou,

să-ți ating sufletul cu al meu,

și să te adăpostesc la mine în brațe.

Iar mă opresc la chipul tău, 

Mărind icoana ta senină, 

Să simt fiorul, visul greu, 

Din vremea umbrei de lumină.

Pe buze dulci, în vechiul zbor, 

Sărutul piere-n amintire, 

Pierzându-și gustul de amor 

În marea fără mărginire.

Sunt firul ierbii ce-ai udat, 

De nu mă vrei, mă ard tăcut, 

Cenușa-n cer s-o-nalț curat, 

Spre raiul clipei de sărut.

Iar lacrima, prin vis curgând, 

Spre gura ta se-ndreaptă iară, 

Să-nvie tot ce-am fost, sperând 

Într-o pierdută primăvară.

Uneori ies pe stradă  

și mă prefac că nu caut nimic.  

Dar în felul meu modest  

am întotdeauna o întrebare pregătită:  

ce mai face lumea fără mine?

Umbrele nu răspund,  

dar știu să tacă politicos.  

Se lasă conduse de vânt,  

care și el are o părere,  

de cele mai multe ori schimbătoare.

Iubirea?  

Am avut-o, mulțumesc,  

dar termenul de garanție  

era surprinzător de scurt.

Totuși, în buzunarul serii  

găsesc o monedă —  

o clipă mică de singurătate  

ce strălucește mai mult  

decât toate îmbrățișările ratate.

Mi-am spus:  

„Trebuie să fie și asta o formă de viață.”  

Și chiar este.  

O formă ciudată, discretă,  

dar foarte practică  

pentru mersul printre tăceri.

Noaptea mă vede.  

Îmi face cu ochiul,  

ca o veche prietenă  

care a învățat să nu judece.

Iar eu,  

în loc să mă tem,  

îi răspund la fel:  

„Da, știu.  

Ești tot ce a mai rămas din mine.”

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

The river of light unites the ocean of sky,

The wind of the thunder is taking us high.

Nature stands grand in its timeless embrace,

As love in our hearts defies time and space.

As drops of souls rise up pouring down love,

Our braveness gets loose in large wings of dove,

Capturing moments within, they grow like a river,

We cherish each heartbeat in rhythm of fever.

The meaning of each drop is sketched by the storm,

Pouring warmth to the earth, in layers that form.

Embracing the now, as rivers overflow,

Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.

In flashes of desire, we find beauty’s grace,

In the bricks of our lives, we seek higher space.

Love’s meanings ignite like an eternal flame,

No matter our past, we’re never the same.

Embracing the clouds that paint the night sky,

We live in nature’s love, where our spirits can fly.

We long for the waters that travel along,

As storms brew our homes, where we truly belong.

A dance of the heavens, where shadows entwine,

Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.

Moments in life echo the mystic of rain,

In the heart of the tempest, we find our refrain.

For a moment in time feels like thousands of years,

Likewise night stands still, while the silence appears.

A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,

Holds our fears and strengths that together set free.

As we stand in the storm, with our spirits aligned,

We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.

Amidst the tempest, love shines as our guide,

Nature’s beauty and chaos teach us to abide.

Each raindrop whispers, each thunderclap calls,

We're part of the greater whole, as the universe sprawls.

In this connection, we find strength to rise,

With emotions that soar, reaching for the skies.

With brothers and sisters the rivers converge,

Melting the skies, as they rise and surge.

Saluting with love that humbles the dark,

We see the light, at night in each vibrant spark.

Let us celebrate life in its intricate dance,

For in every fleeting moment, we find our chance.