Toamna din mine
Mi-ai lăsat în vene o toamnă
Și pleoapele grele de ploi,
În piept îmi cad frunze uscate,
Și pașii îmi sună goi.
Tu ești vara ce s-a stins devreme,
Lăsând în pământ doar noroi,
Eu sunt copacul care te-a crezut,
Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.
Dar toamna nu plânge, doar știe
Că iernile vin și se duc,
Și chiar de azi tremură vântul,
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei
Data postării: 26 aprilie
Vizualizări: 34
Poezii din aceiaşi categorie
Fluturi
Tu, doar un străin
Eu, doar o străină.
Universuri paralele,
Oameni, fără nici o vină.
Destine întâlnite la jumătăți de drum
De vor să construiască un Paradis mai bun.
Sau din poveste să facă un roman
Romanul nostru fără de final.
Tu să fii eroul
Eu sufletul salvat,
Dintr-un întuneric ce poate fi uitat.
Alătură-te mie în acest vis feeric
Și poate așa ies puțin din întuneric.
dragostea mea
oare te înspăimântă dragostea mea?
atât de profundă,
pe care o port legată de a mea voce, mâini, picioare.
oare ți e frică ca totul sa fie superficial?
ai văzut tu om ce își arata coarnele...in timp ce e legat de pat?
poate dragostea mea e drog,
poate dragostea mea e privata, ascunsa, arzătoare si clară.
dragostea mea cuprinde oceane, lumi, universuri,
dragostea mea nu are sfârșit.
crezi ca am fost un înger în viața mea anterioară?
un descântec sau un plânset?
am fost oare frumoasă? sensibilă, măiastră?
am fost oare copilă, cu ochi făcuți din marmură,
au fost oare ale mele buze pline doar de amorul tau?
dragostea mea nu are gramaj, nu are eticheta,
dragostea pe care ți-o port poate este defectă,
dar mă lași măcar să visez cum te aș iubi corect?
dragostea mea, un vultur singuratic
un cântec fredonat de femei, care acum sunt mame.
dragostea mea nu are margini, o formă adusă la suprafață...
dragostea mea e apa pură, un ocean, o mare..
dragostea mea există? oare e adevărată?
eu sunt dragostea mea.
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Mai stai
Mai stai o clipă ne-ntreruptă să-mi zâmbești
Mai stai o șoaptă de iubire fără margini
Te-așteaptă primăvara-n suflet să-nflorești
Stau la iernat toate cuvintele-ntre pagini
Mai stai o rază peste umbrele de dor
Mai stai un soare luminând zorii albaștri
Să te admir din răsărit până adorm
De la-nceput pân’ la sfârșit urmându-ți pașii
Mai stai o lingură de miere să gustăm
Mai stai un ceai pierduți etern în dimineață
Acoperiți de valuri dulci ne-amestecăm
Lăsând în urmă amintirile-n prefață
Mai stai o aripă bătând să prindem zbor
Mai stai un drum să ne privim față în față
Alunecând să navigăm spre viitor
Împrăștiind toate hotarele de ceață
Mai stai un ceas să-l agățăm pe un peron
Mai stai un tren să ne urcăm către speranță
Privind cum umblă secundarul în baston
Șovăitor, lăsând mai lung timpul de viață
Mai stai plecând să ne întorci de la-nceput
Mai stai pe jos să căutăm iubirea hoață
Mai stai curând să nu rămânem un trecut
Mai stai un drum să-mi fi un loc numit acasă
Apus
Când soarele în asfinţit coboară
Și noaptea îmbrățisează pământul
De altfel ca în fiecare seară,
Doar la tine îmi fuge gândul....
Atât de trist cum m-ai lăsat
Cu inima îndurerată,
Ochii in lacrimi scăldați..plânsă,
Cum nu am fost vreodată.
Că ai plecat fără să ai
Și pentru mine o-mbrățisare
Și dus ai fost fără să-mi lași
Un vin in doi, la un apus de soare...
...Și dorul de-un vin mă cuprinde...
Aș vrea să-I simt pret de o picătură,
Să mai sorb din paharul desfătării
Intre noi să nu mai fie loc de ură
Și ce-a fost greșit, să lăsăm uitării.
Vino te rog.!.degrabă să ștergi
Lacrima ce-mi curge nevinovată
Ca din durerea ce-o simt acum,
Să culeg măcar o clipă minunată.
De-ai ști! Cum amintirea mă răscolește
Mi-e dor de visul prematur pierdut
Vino te rog! Intoarce-mi bucuria
Pentru o clipă, să fim ca la-nceput.
P.S
In doi pentru câteva clipe,
Tu să sorbi din cupa iertării
Eu pe buze din nou să simt
Gustul, ce nu-I pot da uitării😔
Parca odată erai…
Și-n fiecare noapte parcă,
Îți simt dorul si de-odată,
Simt cum cerul se arată
Subtil,cu nori târzii și parcă
Vântul iarăși bate afară
Alungă de pe cer deodată,
Dragostea ce-o simt în piept,
Așteaptă goală o speranță.
C-ai să vi încet odată
Să mă strângi ușor la piept,
Și să-mi dai planeta toată.
Fericire simt încă odată,
Căci cu tine am fost odată.
Fluturi
Tu, doar un străin
Eu, doar o străină.
Universuri paralele,
Oameni, fără nici o vină.
Destine întâlnite la jumătăți de drum
De vor să construiască un Paradis mai bun.
Sau din poveste să facă un roman
Romanul nostru fără de final.
Tu să fii eroul
Eu sufletul salvat,
Dintr-un întuneric ce poate fi uitat.
Alătură-te mie în acest vis feeric
Și poate așa ies puțin din întuneric.
dragostea mea
oare te înspăimântă dragostea mea?
atât de profundă,
pe care o port legată de a mea voce, mâini, picioare.
oare ți e frică ca totul sa fie superficial?
ai văzut tu om ce își arata coarnele...in timp ce e legat de pat?
poate dragostea mea e drog,
poate dragostea mea e privata, ascunsa, arzătoare si clară.
dragostea mea cuprinde oceane, lumi, universuri,
dragostea mea nu are sfârșit.
crezi ca am fost un înger în viața mea anterioară?
un descântec sau un plânset?
am fost oare frumoasă? sensibilă, măiastră?
am fost oare copilă, cu ochi făcuți din marmură,
au fost oare ale mele buze pline doar de amorul tau?
dragostea mea nu are gramaj, nu are eticheta,
dragostea pe care ți-o port poate este defectă,
dar mă lași măcar să visez cum te aș iubi corect?
dragostea mea, un vultur singuratic
un cântec fredonat de femei, care acum sunt mame.
dragostea mea nu are margini, o formă adusă la suprafață...
dragostea mea e apa pură, un ocean, o mare..
dragostea mea există? oare e adevărată?
eu sunt dragostea mea.
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Mai stai
Mai stai o clipă ne-ntreruptă să-mi zâmbești
Mai stai o șoaptă de iubire fără margini
Te-așteaptă primăvara-n suflet să-nflorești
Stau la iernat toate cuvintele-ntre pagini
Mai stai o rază peste umbrele de dor
Mai stai un soare luminând zorii albaștri
Să te admir din răsărit până adorm
De la-nceput pân’ la sfârșit urmându-ți pașii
Mai stai o lingură de miere să gustăm
Mai stai un ceai pierduți etern în dimineață
Acoperiți de valuri dulci ne-amestecăm
Lăsând în urmă amintirile-n prefață
Mai stai o aripă bătând să prindem zbor
Mai stai un drum să ne privim față în față
Alunecând să navigăm spre viitor
Împrăștiind toate hotarele de ceață
Mai stai un ceas să-l agățăm pe un peron
Mai stai un tren să ne urcăm către speranță
Privind cum umblă secundarul în baston
Șovăitor, lăsând mai lung timpul de viață
Mai stai plecând să ne întorci de la-nceput
Mai stai pe jos să căutăm iubirea hoață
Mai stai curând să nu rămânem un trecut
Mai stai un drum să-mi fi un loc numit acasă
Apus
Când soarele în asfinţit coboară
Și noaptea îmbrățisează pământul
De altfel ca în fiecare seară,
Doar la tine îmi fuge gândul....
Atât de trist cum m-ai lăsat
Cu inima îndurerată,
Ochii in lacrimi scăldați..plânsă,
Cum nu am fost vreodată.
Că ai plecat fără să ai
Și pentru mine o-mbrățisare
Și dus ai fost fără să-mi lași
Un vin in doi, la un apus de soare...
...Și dorul de-un vin mă cuprinde...
Aș vrea să-I simt pret de o picătură,
Să mai sorb din paharul desfătării
Intre noi să nu mai fie loc de ură
Și ce-a fost greșit, să lăsăm uitării.
Vino te rog.!.degrabă să ștergi
Lacrima ce-mi curge nevinovată
Ca din durerea ce-o simt acum,
Să culeg măcar o clipă minunată.
De-ai ști! Cum amintirea mă răscolește
Mi-e dor de visul prematur pierdut
Vino te rog! Intoarce-mi bucuria
Pentru o clipă, să fim ca la-nceput.
P.S
In doi pentru câteva clipe,
Tu să sorbi din cupa iertării
Eu pe buze din nou să simt
Gustul, ce nu-I pot da uitării😔
Parca odată erai…
Și-n fiecare noapte parcă,
Îți simt dorul si de-odată,
Simt cum cerul se arată
Subtil,cu nori târzii și parcă
Vântul iarăși bate afară
Alungă de pe cer deodată,
Dragostea ce-o simt în piept,
Așteaptă goală o speranță.
C-ai să vi încet odată
Să mă strângi ușor la piept,
Și să-mi dai planeta toată.
Fericire simt încă odată,
Căci cu tine am fost odată.
Alte poezii ale autorului
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Moartea vine ca o veste din sat
„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Timp risipit, timp ce vine
Se scurge timpul ca un vis,
Prin ani ce par că n-au abis,
Cu umbre reci și dor ascuns,
Cu glasuri care-au fost și nu-s.
Pe drum de toamnă, plin de vânt,
Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Simt pașii celor ce-au plecat.
Ce tânăr fui, ce dor aveam,
Ce vise mari îmbrățișam,
Dar clipa fuge, hoț tăcut,
Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.
Din serile cu ploi târzii,
Din râsul cald, din bucurii,
N-au mai rămas decât ecouri,
Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.
Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?
Că timpul duce, dar aduce,
Din visuri stinse, naște-altele,
Din nopți căzute – diminețele.
Azi sunt aici, cu ce-a rămas,
Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,
Mai fac un vis, mai scriu o carte,
Mai râd, mai cânt, mai merg departe.
Căci viața curge-n lung și-n lat,
Și ce-am pierdut... am câștigat,
Căci orice ieri, cu dor și jale,
E-n mâine doar o amintire moale.
Așa că strâng ce-i bun din tot,
Și timpul, fie el și mort,
Îl fac să crească-n nouă floare,
Să fie azi, să fie soare!
Satul de altădată
Mai ții tu minte, sat bătrân,
Când fierbea laptele-n căldări,
Când râdeau pruncii pe la fân
Și miroseau a flori și mări?
Când clopotele-n zori băteau
Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,
Când păsări albe se-ntorceau
Și ulița era netoaptă?
Când joia stăteau la răscruci
Bătrânii-n straie de lumină,
Vorbind de morți, de vremi mai dulci,
Cu ochii plini de rădăcină?
Acum doar vântul mai șoptește
Prin case stinse, fără fum,
Doar ploaia ușilor jelește
Și scârțâie-ntristat pe drum.
În prag, bunica nu mai iese,
Nici tata nu mai sapă-n vie...
Doar luna peste văi culese
Mai poartă visul dintr-o mie.
Și-mi pare că aud în noapte
Un bucium stins, un pas uitat...
Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—
S-a dus și ultimul băiat.