E vina ta…

Cu ochii triști, cu glasul mut, 

M-afund în ruga cea creștină,

Ca duhul să îmi sufle-n lut, 

În loc de viață doar lumină.

Cu pasul greu și-mpovărat,

Îmi car crucea în spate, 

Iar ceru-mi pare mai uscat, 

Și parcă urlete-l străbate. 

Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,

Și zarea dinainte frântă,

În urmă las dâre de scrum,

Căci pasul îmi mai arde încă.

Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,

Nici pietrele nu cântă,

Ci doar tăcerea strigă-n plâns,

Durerea mea adâncă.

Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,

Voi fi cuprins de pace,

Când focul, îndârjit și viu,

În rug de gheață se va face.

În sânge-mi curge timpul irosit,

Ca o sentință dată fără vină,

Mă prăbușesc în trupul obosit.

Și dintre oase… văd lumină.

Ești vinovata lumii fără vină,

Un semn de foc în apa vie,

Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,

Ce-și pierde cerul în altă galaxie.

Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,

Ce-și lasă seva-n trup și sânge,

Și-n trupul meu cuprins de gheață,

O primăvară timpurie încă plânge.

Pe tine te iubesc ca pe o rană

Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,

Și fiecare strigăt de prigoană,

L-am strâns și preschimbat în poezie.

Ești rădăcina luminii din privire,

Un felinar aprins în mersul meu,

Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,

Că umbra ta îmi e alăturea mereu.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.

Smulge-mi cerul și lasă-mă-n beznă, 

Frânge-mi aripa și mi-o leagă de gleznă, 

Zborul să-mi fie o prăbușire, 

Hai, mușcă din mine frumoasă iubire. 

Rupe-mi grumazul, sărutul mi-l frânge, 

Moartea să-mi curgă în valuri prin sânge, 

Iubita să-mi cadă din brațe-n leșin, 

Hai mușcă iubire și toarnă-mi venin. 

Sfâșie-mi visul și aprinde-mi tăcerea,

Adă-mi durerea să-nlocuiască plăcerea,

Să-mi cânte lumina când totul se stinge,

Hai, mușcă iubire, dar nu mă atinge.

Dezbracă-mi amorul, lasă-l pustiu,

În trupu-mi pârdalnic nicicând să îl știu,

Să-mi curgă-n privire o umbră de chin,

Mă mușcă iubire ca pe-un străin.

Închide-mi ochii, redă-mi suferința,

Să țin prizonieră în mine dorința,

Să n-am ursitoare și nici vreun destin,

Și fă-mă în toate de iubire străin.

Amicii nu i-am mai găsit,

Când pe un umăr mi-am dorit,

S-aplec ce-a tâmplă istovită,

Și-o inimă aproape otrăvită.

Amicii nu mi-au mai răspuns,

Când de necaz am fost pătruns,

Și strigătu-mi ca din cavou,

Avu efect doar ca ecou.

Amicii nu s-au arătat,

Când sufletu-mi era-nsetat,

Și brusc am devenit străin,

Gustând amarul lor venin.

Amicii s-au făcut tăcuți,

Când pașii mi-au rămas pierduți,

Și drumul greu, fără lumină,

Căzu în fața mea ca o cortină.

Amicii nu s-au mai ivit,

Când greu de viață-am fost lovit,

Și-am înțeles, târziu, în noapte:

Prietenii se cern prin fapte.

Un ochi a plecat singur, deodată,

Prin cameră încet răscolea,

Îi plăcea cel mai mult ca să vadă,

Ce se întâmplă sub canapea.

Stingher se uita pe fereastră,

Celălalt ochi nici o treabă n-avea,

Erau ca o floare din glastră,

Când cade petale din ea.

Un ochi cu pupila într-o parte,

Voia să alerge mai mult,

Te privea cu nesaț de departe,

Și părea că cerșește-un consult.

Un ochi a plecat din privire,

Într-un colț liniștit se uita,

Celălalt ochi îl privea cu iubire,

Și stingher după el lăcrima.

Vino, dragă-n codrul verde

Să ne-ascundem de-ale lumii,

Și sub creanga răsfirată

Să cântăm o odă lunii.

În câmpia cea întinsă

S-alergăm ca doi copii,

Iar sub scutul cel de lună

Codrii să răsune vii.

Să răsune un cer negru

Peste-al nostru creștet alb,

Mii de stele să lucească

Cu veșmântul lor cel dalb.

Continui să scriu două cuvinte

În fiecare zi când mă trezesc,

Pentru a mea soție minunată

Spunându-i simplu ,,te iubesc".

Cum aș putea să uit să-i spun

Cuvinte dulci cu multă prețuire,

Când ea îmi este speranța vieții

Și sensul unic ce duce la fericire.

Mult timp ne-am evitat privirile

Că ochii noștri erau pe-altundeva,

Pân' într-o zi când s-au intersectat

Și unul pentru altul am simțit ceva.

Povestea a început cu-o tatonare

Trăind apoi mai mult decât o idilă,

Făr' a gândi că vom semna în timp

La primărie, un jurământ, pe-o filă.

Și anii au trecut peste-amândoi

Furând a noastră dulce tinerețe,

Și ne-au plantat pe chipuri umbre

Ca semne de trecere la bătrânețe.

Acum după o viață cu multe încercări

Continuăm să ne-alintăm cu ,,te iubesc",

Și zilnic înălțam o rugă la Domnul Sfânt

Din care nu lipsește, cuvântul ,,mulțumesc"!

din ce cer te ai despris tu lumina

si de ce

ai venit sa ma vezi

 razvratita fugind din ce soare

ai ajuns tu aici fara vina

Nu-ntelegi ca sclipirea  ta doare

Ca semeata pasesti tu lumina

Iar in mine-ntunericui greu

Din ce cer ai venit tu senina

Si de ce pentru sufletul meu?

Mi-amintesc de prima noastră întâlnire,

Când ochii pentru prima dată au făcut cunoștință 

M-ai hipnotizat cu privirea, greu mi-am revenit în fire,

Căci fluturi colorați mi-au cuprins întreaga ființă 

Imi amintesc cum apoi ne-am dat întâlnire 

Intr-o seara de april... sa fim doar noi doi

Primul sărut... a buzelor inevitabilă ciocnire...

Cu aromă fructată, dulce, catifelată de Merlot. 

Mi-e dor de acel sărut dulceag, magic de început 

De acea primă îmbrățișare, piele pe piele, ce părea fără sfârșit.. 

Lângă tine visam la vioiciunea și opulența Cabernetului Sauvignon 

Vin rămas scris pe nisip...o promisiune uitată, fără ecou...

Dar cine știe... poate-ntr-o zi te va găsi vreun dor

Sa-ti dorești sa simți o ultimă îmbrățișare...

Să savuram in doi, noul tău vin, Bordeaux 

Buzele să-i cunoască aroma vanilată,...intr-o ultimă sărutare...

    N-am ştiut c-ai să mai vii 
    Că-mi făceam curat prin vii, 
    Puneam strugurii la soare 
    Să se coacă prin ponoare... 
    
    N-am ştiut c-ai să mai stai 
    Un sărut ca să-mi mai dai, 
    Un sărut la ceas de noapte 
    Printre-mbrăţişări şi şoapte... 
    
    N-am ştiut c-ai şi plecat 
    Poate c-aş fi dereticat, 
    Prin a sufletului casă 
    Să-mi pun inima pe masă…

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!