VINUL UITĂRII

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

E-o liniste de plumb, fără sfârsit

Nici vântul nu mai are alas să bată;

O lume ca o boltă sigilată, Î

n care chiar si timpul a-mpietrit.

Nu se mai aude niciun pas pe drum,

Doar praful ce se asază-n straturi groase;

Sunt ziduri reci si reci sunt aceste oase,

lar visul s-a prefăcut de mult în scrum.

Stau umbrele încremenite-n unghiuri drepte,

Ca niste santinele la un gol imens;

Nimic nu mai are directie sau sens,

Nu mai e nimeni să mai vină, să astepte.

E doar tăcerea albă, de odaie goală

Unde si gândul se opreste, speriat..

Un univers de negru, mort si îngheţat

În care linistea e singura boală.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Sub cerul greu, un giulgiu de cenușă,

Coboară ploaia, rece și tăcută,

Ea bate-n geam ca o străină ușă

Și curmă viața-n seva ei brută.

Iar verdele ce arde-n mii de suliți,

Sub apa crudă pare-un rug stins,

Prin parcuri goale și prin negre uliți,

E doar un vis de mlaștină cuprins.

Cerul se crapă-n răni de purpură rece,

Un soare bolnav apune între spini,

Lumina, ca sângele, lent se mai trece

Prin trupul de gheață al albei grădini.

Pământul e mut sub crusta de sticlă,

Izvorul e-un ochi închis sub polei,

Iar primăvara, o umbră firavă și mică,

Se pierde în noaptea cu gust de clei.

Pe bolta neagră, un craniu de argint

Rânjește palid peste câmpul sublim 

Lumina lui e-un giulgiu de alint

Ce poartă pașii spre-un ultim festin.

Sub maiul crud, lucind ca un mormânt,

Petale albe par fluturi risipiți,

Nu mai e floare, nici urmă de vânt,

Ci doar scheleți de arbori, împietriți.

Din neguri vinete se nasc zorii grei,

O lumină bolnavă pe lume s-a scurs,

Iar roua ce tremură-n ochii mei

E veninul ce-n venele serii a curs.

Pe frunza ce moare în verdele crud,

Otrava sclipește în picuri de fier,

Tot maiul e-un strigăt pierdut și surd

Sub tălpile reci ale unui alt cer.

Se lasă noaptea-n carnea mea bolnavă,

O noapte fără stele și regrete,

Curge prin vene-o proaspătă otravă,

Născută din tăcerilensecrete.

E negru patul, neagră e lumina

Ce-ncearcă să străpungă geamul spart,

Pe masă plânge-n hohote sulfina,

Iar eu din propria-mi ființă mă despart.

Un doliu vechi, cusut direct pe oase,

O umbră ce mă strânge ca un laț,

Sunt doar verigi din lanțurile groase

Ce trag spre iad un suflet fărâmițat.

Nici țipătul nu mai găsește gură,

S-a prăbușit și cerul de plumb greu,

Sunt doar o pată oarbă de arsură

Pe pânza unde m-a pictat un zeu.

Scrâșnesc din dinți când ceasul bate golul,

Secundele sunt cuie în sicriu,

În piesa asta eu îmi joc doar rolul:

Să fiu pământ, deși par încă viu.

Plecat a moarte in vacanta?

Unde e toamna ce ma incalzea?

Plang si corbii,se ascund

la distanta.

Focul inimii mi se aprinde,

ardea!

Si a luat si nori de ploaie,

dus a si furtuna!

Ceata umeda pe alte meleaguri

se asterne.

Cu pensula inmuiata in ale

a culorilor tortura,

Picteaza in tristete,

 bine si rau va sa cerne.

Muream de dorul ei,toamna

rea ce nu mai vii!

Iau vesminte fara cusur să

ma duc sa te intalnesc.

Ma dau cu ruj bordo si te 

scriu in poezii.

Vin dupa tine,de al tau rost

sa-ti amintesc.

Si ma duc la ea acasa ca 

sa bat intr-un sicriu,

Un inger al timpului fiind

grabit sa-mi raspunda.

M-a purtat intr-o amintire ce nu

pot sa o descriu,

- Unde e toamna ceea ce

soarele alunga?

- Echinoxul s-a schimbat si moartea

e in vacanta!

-Taramuri inghetate s-a

dus pentru a vedea.

-Se reintoarce cand toate cele

intr-o balanta!

-Santa Muerte de mult timp

liber isi dorea.

Ma rușinez de a lui prezenta,

sa fie un gardian?

Un mesager al morții ce imi

face cunostinta.

-Nu imi sta in fire sa stau in 

cale al tău plan!

-Si nici nu o sa te păstrez 

de rea conștiința.

Îngerul ma saruta si timpul

se topeste,

Imi ia de pe suflet un

secol de trăiri.

Intr-o secunda imi arata

tot ce el iubeste.

Sa nu simt eu durere,

in lipsa toamnei,chin!

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.

Patratul in care m-am ascuns,

Crede ca nu am stat indeajuns.

Diagonalele lui inima mi-au strapuns,

Perfectiunea nu ajuta daca e de nepatruns.

Triunghiul e stabil cand are varful sus,

Nimeni nu stie ca de fapt e distrus.

Dar cand se sprijina pe un picior,

Isi pierde balansul si cade pe cel inferior.

Dreptunghiul degeaba e de incredere,

Daca el mereu se gandeste la retragere.

Trista veselie a zambetului,

Pune plasture trecutului.

Cercul asta infinit,

Mi-a obijnuit creierul sa fie obosit.

Copacul familiei de figuri,

Degeaba are ramuri daca nu are muguri.

Simplu trecător prin viață

Stau, privesc nedumerit

N-ai iubire nici povață

De la omul ce-a murit

Zace o căprioară moartă

Pe asfaltul uscat și închis

Plânge și Mama-natură

Astăzi omul iar a învins

Zbor păsările în tandem

Una carne și alta oțel

Și împroașcă mult în aer

Un prea toxic oxigen.

Verdele frumos odată

Azi e galben, veștejit

Casele cu mama, tatǎ

Rămân un loc ruginit

Totu-n jur fără culoare

Parcă toate au ruginit

Nimic nu mai e valoare

Nici cei viu, nici ce a murit

Ziua trece timpul tace 

Nu mai e o cale de întoarcere

O nostalgie mă cuprinde 

Citind versuri fara rime

Stau și simt 

Cum inima mi-e înghețată în timp

Zburdând îmi tece un gând

Ziua morți va veni și ca nu fulger va lovi 

Și în urma va rămâne visul meu distruns de zile 

Ma afund în gânduri negre 

Ea sună - X

Sună

Sună

Sună

-Buna? - Y

-Salut! - X

-Cu ce te ajut? - Y

-Dintr-o dată-i prea mult! - X

-Ce? - Y

-Nu mai pot! - X

-Tre' să poți! - Y

Și-nchide.

Adolescent incult! -Y

Ea acum de păr se prinde,

Și stă și plânge.

Ea iarași sună.

Sună.

Sună.

Dar nimeni nu mai zice „Bună!”

Și cei aproape de ea vor zice:

„Dumnezeu s-o ierte că era o fată bună”