Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 552
Poems in the same category
Astăzi în partea de vest a țării,
Astăzi în partea de vest a țării,
Undeva în apropierea serii.
Un cutremur sa întâmplat,
A fost mic dar nimic nu a devastat.
La o adâncime mică a fost,
N-au fost victime de loc.
Dar sperietura a fost tare,
În Oltenia cea mare.
Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,
Din Mehedinţi și până în Dolj.
Oameni mulți s-au înfricat,
De cutremur ei s-au panicat.
Și cum era apoi de așteptat,
Unda seismică ea sa deplasat.
Și în alte judeţe acesta sa simţit,
Dar nu a făcut pagube, nimic.
Nu a fost de intensitate mare,
Doar cinci virgulă doi grade se pare.
Dar a fost cutremur de suprafață,
Nu a căzut vreun bloc sau casă.
Că de cutremurul era mai mare,
Atunci în aceste judeţe era teroare.
Erau morți, blocuri și case,
Multe de cutremur dărâmate.
Că în Oltenia acum se spune,
Că aceste cutremure nu sunt bune.
Dar fiindcă sunt de intensitate mică,
Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !
🎤 gențiana zilelor noastre
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Viața
Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?
Sau dacă există cumva temuta moarte,
Despre care se vorbește cu teamă!?
Daca da,ei bine îți pierzi vremea!
Acum,există doar viața aceasta blestemată!
Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!
Noi creștinii nu credem in moarte,
Chiar dacă viața doare,
Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,
Că ziua face loc nopții,
Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,
Te fură pe tine cu tot neamul,
Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,
Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...
Ca să dispară etern nemurind,
Martorul chinului veșnic fiind,
Ne spun cuminți și blânzi
Ai lui Hristos Sfinții Părinți!
(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Risipire
Doar dragostea adună laolaltă oamenii...
Căci orice altceva e amăgire!
Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!
De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!
Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,
Crezându-te stăpân autonom
Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..
Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,
Unde au stat înghesuite toate cele rele,
Și au ieșit să otrăvească lumea
În blestematul ceas de risipire!
Și totuși mai era ceva rămas acolo,
Era Speranța...
Optimist scenariu de sfârșit!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Astăzi în partea de vest a țării,
Astăzi în partea de vest a țării,
Undeva în apropierea serii.
Un cutremur sa întâmplat,
A fost mic dar nimic nu a devastat.
La o adâncime mică a fost,
N-au fost victime de loc.
Dar sperietura a fost tare,
În Oltenia cea mare.
Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,
Din Mehedinţi și până în Dolj.
Oameni mulți s-au înfricat,
De cutremur ei s-au panicat.
Și cum era apoi de așteptat,
Unda seismică ea sa deplasat.
Și în alte judeţe acesta sa simţit,
Dar nu a făcut pagube, nimic.
Nu a fost de intensitate mare,
Doar cinci virgulă doi grade se pare.
Dar a fost cutremur de suprafață,
Nu a căzut vreun bloc sau casă.
Că de cutremurul era mai mare,
Atunci în aceste judeţe era teroare.
Erau morți, blocuri și case,
Multe de cutremur dărâmate.
Că în Oltenia acum se spune,
Că aceste cutremure nu sunt bune.
Dar fiindcă sunt de intensitate mică,
Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !
🎤 gențiana zilelor noastre
La capătul lumii
Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,
La capătul lumii se piaptăn-o babă,
Foamea răpeşte copilul orfan,
Căldura din soare devine mai slabă.
Ţipă o râmă muşcată de peşte,
Papa ordonă un nou atentat,
Delirul morţii e împăiat la ferestre,
Maica Tereza a mai născut un băiat.
Guiţă ai lumii conducători,
Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,
Împart pentru plebe otrăvuri, licori,
Şi seara în pat adorm uşuraţi.
Păsări în masă se sinucid,
Perturbate de-un new age prea modern,
Pământul devine tot mai arid,
Înghiţând în abisuri sentimentul matern.
Viața
Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?
Sau dacă există cumva temuta moarte,
Despre care se vorbește cu teamă!?
Daca da,ei bine îți pierzi vremea!
Acum,există doar viața aceasta blestemată!
Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!
Noi creștinii nu credem in moarte,
Chiar dacă viața doare,
Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,
Că ziua face loc nopții,
Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,
Te fură pe tine cu tot neamul,
Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,
Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...
Ca să dispară etern nemurind,
Martorul chinului veșnic fiind,
Ne spun cuminți și blânzi
Ai lui Hristos Sfinții Părinți!
(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Risipire
Doar dragostea adună laolaltă oamenii...
Căci orice altceva e amăgire!
Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!
De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!
Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,
Crezându-te stăpân autonom
Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..
Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,
Unde au stat înghesuite toate cele rele,
Și au ieșit să otrăvească lumea
În blestematul ceas de risipire!
Și totuși mai era ceva rămas acolo,
Era Speranța...
Optimist scenariu de sfârșit!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
În timp ce acuma îţi scriu …
În timp ce acuma îţi scriu,
Podeaua miroase a sicriu,
Cerneala-i vâscoasă şi neagră,
Foaia de tine întreabă.
În timp ce amintiri croşetez,
Ascuns în dulapul obez,
Rochia ta de dantelă,
Mi te-arată în trup de gazelă.
O lacrimă-mi pătează suspinul,
Amorul mi-l cântă delfinul,
Cântec de valuri şi stâncă,
Cântec de rană adâncă.
Acum pentru tine recit,
Poem parfumat şi-ncâlcit,
Versul se întoarce-n silabă,
Căci vocea mi-e tristă şi slabă.
Chiar acum văd cum cade o stea,
Sicriul miroase a podea,
Gândul de tine mă întreabă,
Cineva firul vieţii-mi dezleagă.
Chiar acum mă aplec să îţi scriu,
Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,
De dezlegi a sa taină, subit …
O să ştii cât de mult te-am iubit.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
Insomnie
Umbra mi-a înțepenit pe ușă,
Râde luna din fântână,
Focul vântură plângând cenușă,
Până ziua încet se-ngână.
Noaptea molfăie o ziuă albă,
Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,
Pe ferestre îmi crește iarbă,
Gându-mi paște pe sub pat.
Mintea-mi rumegă o amintire,
Ochii mi-au făcut de treaz hernie,
Și citesc orbește din psaltire,
Despre îngeri, vis și insomnie.
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.
Copilăria
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră amintirea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Cât încă nu-i totul pierdut.
Aleargă afară prin ploaie,
Soarele plimbă-l în lesă,
Poartă-l pe Luna bălaie,
Și lasă-l la o altă adresă.
Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,
Aleargă pe frunze ca vântul,
Cu greierul împacă furnica,
Și învârte mai tare pământul.
Bea apă din râu și ciubere,
Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,
Rupe-n pădure sinistra tăcere,
Să sune întruna ecoul buimac.
Te uită copile cum pleacă,
Cum intră vremea-n trecut,
Hai du-te acuma la joacă,
Că încă nu-i totul pierdut.
În timp ce acuma îţi scriu …
În timp ce acuma îţi scriu,
Podeaua miroase a sicriu,
Cerneala-i vâscoasă şi neagră,
Foaia de tine întreabă.
În timp ce amintiri croşetez,
Ascuns în dulapul obez,
Rochia ta de dantelă,
Mi te-arată în trup de gazelă.
O lacrimă-mi pătează suspinul,
Amorul mi-l cântă delfinul,
Cântec de valuri şi stâncă,
Cântec de rană adâncă.
Acum pentru tine recit,
Poem parfumat şi-ncâlcit,
Versul se întoarce-n silabă,
Căci vocea mi-e tristă şi slabă.
Chiar acum văd cum cade o stea,
Sicriul miroase a podea,
Gândul de tine mă întreabă,
Cineva firul vieţii-mi dezleagă.
Chiar acum mă aplec să îţi scriu,
Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,
De dezlegi a sa taină, subit …
O să ştii cât de mult te-am iubit.
Rugă...
Doamne, ascultă ruga mea,
Acum în seara de Ajun,
Să iei din mine ce vei vrea,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, dacă mă iubești,
Ascultă, rog, ce am să-ți spun,
De viață poți să mă sfârșești,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Doamne, știi că multe n-am,
Și nici speranțe să adun,
Îți dau și sufletul haram,
Dar dă copiilor ce ai mai bun.
Și Domnu-n mila Sa cea mare,
Veni cu bogății duium,
Dar ei rosti cu lacrimi amare:
-Noi vrem pe mama, că ea e ce-ai mai bun.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
Insomnie
Umbra mi-a înțepenit pe ușă,
Râde luna din fântână,
Focul vântură plângând cenușă,
Până ziua încet se-ngână.
Noaptea molfăie o ziuă albă,
Pleoapa-mi leagănă un vis ciudat,
Pe ferestre îmi crește iarbă,
Gându-mi paște pe sub pat.
Mintea-mi rumegă o amintire,
Ochii mi-au făcut de treaz hernie,
Și citesc orbește din psaltire,
Despre îngeri, vis și insomnie.
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.