Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 649
Poems in the same category
Gândurile Domnului despre tine
În palma Lui e scris numele tău,
Sub stelele nopții, sub raze de rău,
Te știe din zori, dinainte de timp,
Ești parte din planul Lui cel mai sublim.
În ochii Lui, ești floare de dor,
Lumina ce crește pe-al vieții ogor,
Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,
El suflă speranță, El rana îți strânge.
Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,
El te veghează la fiecare pas,
Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,
El vine în urmă, te cheamă oricum.
Te vede curat, te vede întreg,
Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,
Ești visul Lui viu, ești cântec și har,
Iubirea ce-și are în ceruri altar.
Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,
Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,
Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,
E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.
Căndva demult!
A fost de mult prin anul "84,
Când la examen m-am prezentat,
Și m-am văzut admis pe locul 4,
Pe listă sus, cum n-am visat
Eram student admis încorporat,
La școala de Medicină Veterinară,
Dovada reușitei am primit la rectorat,
Și într-un suflet am fugit spre gară
Pe drum eu m-am oprit la telefoane,
Să le comunic bucuria celor de-acasă,
Către părinți și altor dragi persoane,
Să mă aștepte și să întindem masă
Țin minte cât de greu se mai intra,
Și că am fost destui de mulți pe loc,
Iar concurența mare, fidel ilustra,
Valoarea școlii și al ei practic scop
Părinții mei nimic nu au știut,
Unde va da examen fiul lor,
Doar să învăt, asta au vrut,
Și să-mi câștig pâinea ușor
Cu nota mare obținută la intrare,
Eu am avut prioritate la cazare,
Și-n camere am fost conduși fiecare,
Și rând pe rând am ieșit la plimbare
Din patru județe ne-am amestecat,
Munteni cu moldoveni și ardeleni,
Cu toții spre Iași mândri am plecat,
Și prin mutații am devenit ieșeni
..........................................
Virgil mă cheamă, bihorean băiet,
Iar eu Ion, ialomițean descurcăreț,
Eu Cezar sunt, botoșănean beget,
Iar mie Nelu-mi spune și sunt isteț
Așa a început a noastră prezentare,
La ocuparea paturilor am decolat,
Doi la etaj urcați au prins...cazare,
Iar ceilalți doi sub ei au acostat
Am început ușor, ușor să povestim,
Cine suntem și care-i țelul nostru,
Ce am făcut până acum și ce dorim să fim,
Așa ne-am cunoscut pe noi cei patru
Și fiecare având a lui părere,
Am depănat ce tot am adunat,
Dimineața era după perdele,
Asa că obosiți noi ne-am culcat
Nu-mi amintesc ce am visat,
Dar știu că totul era adevărat,
Din pat somnoroși ne-am ridicat,
La facultate cu bucurie am plecat
În amfiteatru ne-am adunat,
Îndrumătorul de an l-am aflat,
Era un doctor tânăr respectat,
Dr. Burtan, chirurgul consacrat
Asa a început a noastră instruire,
Cursuri, lucrări, emoții, tensiuni,
Cu multe acumulări și pregătire,
Examene și cu restanțe-n sesiuni
Anii de studiu au trecut necontenit,
Și la final noi diplomă am primit,
Una de doctor veterinar vestit,
Că astă profesiune ni s-a sortit
Și-n "89 repartiție computerizată,
Luată după nota obținută-n ani,
Și n-a fost pentru toți cea așteptată,
Și din prieteni unii am devenit dușmani
Când scriu suntem pe la 60 cu plus sau minus,
Și profesăm la stat sau în privat,
Profesia de medic satisfacții ne-a adus,
Noi sănătatea animală am protejat și..
Siguranța alimentară..am garantat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Cine ești?
Cine ești când nu te vede nimeni,
Când umbrele-ți dansează pe pereți,
Când gândurile-ți curg asemeni,
Poveștilor nespuse, așezate-n vers?
Cine ești când ziua se sfârșește,
Și noaptea vine, blândă, peste cer,
Când masca vieții se desprinde lin,
Și sufletul se pierde în mister?
Ești visătorul, cel ce-și scrie
Poveștile în taina serii calde,
Sau poate ești un simplu muritor,
Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?
Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,
O rază-n întuneric, fără nume,
Sau ești un fluture ce zboară,
Din floare-n floare, căutând comoară?
Cine ești când nimeni nu privește,
Când inima ți se aude doar în șoapte,
Când sufletul ți-e singurul prieten,
Și timpul parcă stă, uitat de toate?
Poate ești tu, cel adevărat,
În liniștea adâncă regăsit,
Un suflet liber, neîncorsetat,
De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.
Cine ești când nu te vede nimeni?
Poate răspunsul stă în liniștea ta,
În acele clipe rare și senine,
Când ești doar tu, și ești așa cumva.
Sensul vietii
De crezi,sensul vieții e limpede,clar,
Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,
Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.
In noapte-al meu gând caută un răspuns,
Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .
Ce fi-va in clipa finala un dar?
Averea,puterea sau faima?
Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?
Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..
E pace în inima,în gând e senin,
Și singurul zeu la care ma-nchin,
E dragostea..
Unde?
unde toată lumea râde,
unde mă pot deplasa
de pe o insulă pe alta,
unde mă pot legăna
într-un hamac stilat,
bronzat de soare,
unde timpul nu mai fuge,
iar toamna se apropie pe neașteptate,
făcând furori…cu ale sale frunze..uscate
unde toată lumea cântă
și mă așteaptă..
să îi îmbrățișez…
să le spun ,, poftiți pe această tavă este iubire ‘’
să împart iubire și ceai dulce,
unde mă simt complet,
iubit și împlinit,
unde apusul are să vină,
găsindu-mă în elementul meu,
unde toată lumea…
în locul unde toată lumea
mă cunoaște! și iubește—
Ultima filă...
Mi-a rămas o carte nescrisă,
Și-n suflet o ușă deschisă,
O carte c-o singură filă,
Cea mai amară, cea mai umilă.
Ea stă pe un raft mai aparte,
Umbre se-ncovoaie pe coală,
Cine-o va scrie-i departe,
Ori pare să nu aibă cerneală.
Cu anii trecuți și galben ca ceara,
Cu trupul slăbit, aproape fosilă,
Văd îngerul cum cară cerneala,
Și moartea îmi scrie ultima filă.
Brusc o lumină m-absoarbe din trup,
O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,
Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,
Și-n suflet se-nchide ultima ușă.
Gândurile Domnului despre tine
În palma Lui e scris numele tău,
Sub stelele nopții, sub raze de rău,
Te știe din zori, dinainte de timp,
Ești parte din planul Lui cel mai sublim.
În ochii Lui, ești floare de dor,
Lumina ce crește pe-al vieții ogor,
Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,
El suflă speranță, El rana îți strânge.
Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,
El te veghează la fiecare pas,
Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,
El vine în urmă, te cheamă oricum.
Te vede curat, te vede întreg,
Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,
Ești visul Lui viu, ești cântec și har,
Iubirea ce-și are în ceruri altar.
Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,
Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,
Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,
E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.
Căndva demult!
A fost de mult prin anul "84,
Când la examen m-am prezentat,
Și m-am văzut admis pe locul 4,
Pe listă sus, cum n-am visat
Eram student admis încorporat,
La școala de Medicină Veterinară,
Dovada reușitei am primit la rectorat,
Și într-un suflet am fugit spre gară
Pe drum eu m-am oprit la telefoane,
Să le comunic bucuria celor de-acasă,
Către părinți și altor dragi persoane,
Să mă aștepte și să întindem masă
Țin minte cât de greu se mai intra,
Și că am fost destui de mulți pe loc,
Iar concurența mare, fidel ilustra,
Valoarea școlii și al ei practic scop
Părinții mei nimic nu au știut,
Unde va da examen fiul lor,
Doar să învăt, asta au vrut,
Și să-mi câștig pâinea ușor
Cu nota mare obținută la intrare,
Eu am avut prioritate la cazare,
Și-n camere am fost conduși fiecare,
Și rând pe rând am ieșit la plimbare
Din patru județe ne-am amestecat,
Munteni cu moldoveni și ardeleni,
Cu toții spre Iași mândri am plecat,
Și prin mutații am devenit ieșeni
..........................................
Virgil mă cheamă, bihorean băiet,
Iar eu Ion, ialomițean descurcăreț,
Eu Cezar sunt, botoșănean beget,
Iar mie Nelu-mi spune și sunt isteț
Așa a început a noastră prezentare,
La ocuparea paturilor am decolat,
Doi la etaj urcați au prins...cazare,
Iar ceilalți doi sub ei au acostat
Am început ușor, ușor să povestim,
Cine suntem și care-i țelul nostru,
Ce am făcut până acum și ce dorim să fim,
Așa ne-am cunoscut pe noi cei patru
Și fiecare având a lui părere,
Am depănat ce tot am adunat,
Dimineața era după perdele,
Asa că obosiți noi ne-am culcat
Nu-mi amintesc ce am visat,
Dar știu că totul era adevărat,
Din pat somnoroși ne-am ridicat,
La facultate cu bucurie am plecat
În amfiteatru ne-am adunat,
Îndrumătorul de an l-am aflat,
Era un doctor tânăr respectat,
Dr. Burtan, chirurgul consacrat
Asa a început a noastră instruire,
Cursuri, lucrări, emoții, tensiuni,
Cu multe acumulări și pregătire,
Examene și cu restanțe-n sesiuni
Anii de studiu au trecut necontenit,
Și la final noi diplomă am primit,
Una de doctor veterinar vestit,
Că astă profesiune ni s-a sortit
Și-n "89 repartiție computerizată,
Luată după nota obținută-n ani,
Și n-a fost pentru toți cea așteptată,
Și din prieteni unii am devenit dușmani
Când scriu suntem pe la 60 cu plus sau minus,
Și profesăm la stat sau în privat,
Profesia de medic satisfacții ne-a adus,
Noi sănătatea animală am protejat și..
Siguranța alimentară..am garantat!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Cine ești?
Cine ești când nu te vede nimeni,
Când umbrele-ți dansează pe pereți,
Când gândurile-ți curg asemeni,
Poveștilor nespuse, așezate-n vers?
Cine ești când ziua se sfârșește,
Și noaptea vine, blândă, peste cer,
Când masca vieții se desprinde lin,
Și sufletul se pierde în mister?
Ești visătorul, cel ce-și scrie
Poveștile în taina serii calde,
Sau poate ești un simplu muritor,
Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?
Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,
O rază-n întuneric, fără nume,
Sau ești un fluture ce zboară,
Din floare-n floare, căutând comoară?
Cine ești când nimeni nu privește,
Când inima ți se aude doar în șoapte,
Când sufletul ți-e singurul prieten,
Și timpul parcă stă, uitat de toate?
Poate ești tu, cel adevărat,
În liniștea adâncă regăsit,
Un suflet liber, neîncorsetat,
De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.
Cine ești când nu te vede nimeni?
Poate răspunsul stă în liniștea ta,
În acele clipe rare și senine,
Când ești doar tu, și ești așa cumva.
Sensul vietii
De crezi,sensul vieții e limpede,clar,
Dar eu,suflet trist,fara zei,fara-altar,
Mă zbat sa-nteleg rostul vietii-mi.
In noapte-al meu gând caută un răspuns,
Ei,oamenii,lupta că sa fie mai sus .
Ce fi-va in clipa finala un dar?
Averea,puterea sau faima?
Ce inima-nalta spre frumos,spre sublim?
Cu cearcăne grele un răspuns deslușesc..
E pace în inima,în gând e senin,
Și singurul zeu la care ma-nchin,
E dragostea..
Unde?
unde toată lumea râde,
unde mă pot deplasa
de pe o insulă pe alta,
unde mă pot legăna
într-un hamac stilat,
bronzat de soare,
unde timpul nu mai fuge,
iar toamna se apropie pe neașteptate,
făcând furori…cu ale sale frunze..uscate
unde toată lumea cântă
și mă așteaptă..
să îi îmbrățișez…
să le spun ,, poftiți pe această tavă este iubire ‘’
să împart iubire și ceai dulce,
unde mă simt complet,
iubit și împlinit,
unde apusul are să vină,
găsindu-mă în elementul meu,
unde toată lumea…
în locul unde toată lumea
mă cunoaște! și iubește—
Ultima filă...
Mi-a rămas o carte nescrisă,
Și-n suflet o ușă deschisă,
O carte c-o singură filă,
Cea mai amară, cea mai umilă.
Ea stă pe un raft mai aparte,
Umbre se-ncovoaie pe coală,
Cine-o va scrie-i departe,
Ori pare să nu aibă cerneală.
Cu anii trecuți și galben ca ceara,
Cu trupul slăbit, aproape fosilă,
Văd îngerul cum cară cerneala,
Și moartea îmi scrie ultima filă.
Brusc o lumină m-absoarbe din trup,
O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,
Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,
Și-n suflet se-nchide ultima ușă.
Other poems by the author
În brațele tale...
Lunecă-n noapte
Luna ușor,
În brațele tale
Eu caut amor.
Zumzăie greieri
Plini de uimire,
În brațele tale
Eu caut iubire.
Scapără stele
Purtându-și făclia,
În brațele tale
Eu simt veșnicia.
Somnu-ți înalță
Vise regale,
Eu caut întruna
Brațele tale...
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
În brațele tale...
Lunecă-n noapte
Luna ușor,
În brațele tale
Eu caut amor.
Zumzăie greieri
Plini de uimire,
În brațele tale
Eu caut iubire.
Scapără stele
Purtându-și făclia,
În brațele tale
Eu simt veșnicia.
Somnu-ți înalță
Vise regale,
Eu caut întruna
Brațele tale...
Mama
Dumnezeu a dăruit,
Pentru ai lumii toţi copii,
Un cadou nepreţuit,
O dulceaţă a inimii.
El a rânduit să fie,
Acest dar sfânt, îngeresc,
Vieţii noastre temelie,
Şi acoperiş ceresc.
Cum să-I spună acestui dar,
Se gândea profund, cu teamă,
Dar un înger de copil,
Îi strigă spre cer: zi-I, Mamă!
de Hristian Ştefan Trofin
Cina de Craciun
L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,
Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.
Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…
Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.
Rupând o bucată de pâine i-am spus:
Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,
I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:
Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.
Am început să-i cânt apoi o doină de jale,
El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!
Am vrut să-i ofer un ultim cadou,
Să-L îmbrac cu sufletul meu.
El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,
Trăgând peste cer o divină cortină.
Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,
Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.
Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,
Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!
Ana...
Mi-e dor de tine Ană,
Mi te-am zidit în oase,
Te port ca pe o rană,
Din amintiri frumoase.
Mi-e dor de părul blond,
De pielea ta bălaie,
Eu, jalnic vagabond,
Cu inima de paie.
Mi-e dor de-al tău sărut,
De zâmbetul de jună,
De timpul petrecut,
În serile cu lună.
Mi-e dor de-a ta ființă,
Mi-e dor de tot și toate,
Și stau în suferință,
Departe, prea departe.
Îți caut amintirea,
S-o pun bandaj pe rană,
Tu iartă-mi rătăcirea...
Mi-e dor de tine Ană!
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.