Sensul vietii

Mă simt în fiecare zi învins, 

De timp, de viață și cuvinte, 

Şi mă apucă-un dor aprins, 

De înaintașii din morminte. 

Mă reclădesc doar din erori, 

Iar lut mi-e gângurit de prunci, 

Mă-nsuflețează ai zilei zori, 

Şi zbor din nou pe stânci. 

Călăi cu flori la butonieră, 

Zâmbesc la fiecare pas al meu, 

Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă, 

Ce se înălță trist la Dumnezeu. 

Pe-al tatei trunchi mă altoiesc, 

Și înfrunzesc la mama-n brațe, 

Pământul pe vecie să-l umbresc, 

Hulit de farisei și de paiațe. 

Când păsări or să-și facă cuib în mine, 

În triluri vechi atuncea am să cânt, 

Durerea omului ce apocaliptic vine, 

Pe norii cerului, victorios călcând. 

Se-întunecă iar cerul, chiar dacă-i răsărit,
Cad picături de ploaie făcându-se nisip,
Bolbrosește apa un cântec temător
Soptind către pădure că totu-i trecător.

Copaci bătrâni se pleacă de parcă-s obosiți
De-atâta timp încearcă să stea neîndoiți,
Dar a venit și timpul pentru odihna lor,
Culcând în pace capul în calmul lor decor.

De anii s-ar reduce la simplul ciripit
Al păsărilor glas i-ar umple cu tril necontenit,
Dar umerii lor poartă iubiri fierbinți și dor,
Ce-ntr-un târziu îi seacă și la final ei mor.

Doar veșnica pădure păstrează glasul stins
Ce povestește-n noapte iubiri de neatins.
Doar ea ascultă timpul ce trece schimbător,
Păstrând într-a ei ramuri destinul muritor.
 

Sunt adierea prinsă în furtună,

O undă revărsată-n uragan,

Iar șoaptele-n cuvinte-mi tună,

Mustrând un chip de biet orfan.

Mi-e mângâierea smulgere de unghii,

Și dezmierdarea foc și pară,

În ștreang stau agățate mii de frânghii,

Pe eșafod îmi curge lacrima amară.

Mi-e viața la-ndemâna orișicui,

Chiar judele m-a aruncat afară,

Sortit să fiu un bont de cui,

Aflat între ciocan și nicovală.

Sunt Luna răzvrătită către lup,

Căci urletu-mi provoacă insomnie,

Și teamă mi-e că n-am să mai apuc,

Ca să inspir poeții, să scrie poezie.

Sunt gri născut din alb și negru,

Printat la ʺDispăruțiʺ, pe un anunț,

Colind în propriu-mi marș funebru,

Și-n fața morții, pe mine, mă denunț!

Pestriță e lumea întreagă!

Pe loc nu știe a sta...

De stă,vrea să se miște,

De mișcă,vrea să stea!

Iar omul nu știe ce vrea!

Când râde, când plânge!

Ori naște,ori moare!

Face,desface, țipă sau tace!

Direcție au toate

Chiar de n-ar vrea!

Lumea-i făcută de cineva

Sau ba!?

(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă 

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră 

Îndrăgostită de un bijutier diVin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult... până la lună si-napoi,

Dar ea pentru el...n-a fost decât o ușă deschisă fără rost

Doi ochi căprui ce-n inimă străină...n-au putut sa găsească loc.

Si-au trecut negreșit anii...el un bijutier diVin ce mereu

Hoinărește grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se intâlni vreodată instantaneu

Cu cea ce l-a îmbrățișat si vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea ...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră 

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier.

05.01.2025

Un pahar de poezie

Se spune că fără lumină nu am putea trăi,

Avem nevoie de o stea,

Sincer,prefer întunericul

Decât să nu am lumina ta.

Îți iubesc inima,,surâsul,glasul,

Ochii mei strălucesc odată cu ai tai,

Inima mea plânge când a ta e tristă,

As putea să străbat multe căi,

Dar singura care mă ajută să trăiesc

E calea pe care mergi tu..

Atâția oameni as putea sa iubesc,

Dar doar pe tine suprem..

In fiecare gând te chem,

Amintirile cu tine sunt sfinte,

Ți-aș dărui cele mai frumoase cuvinte,

Dar mai presus de toate,nemurirea...

Mă ucide gândul că te vei stinge cândva,

Mă cert cu Dumnezeu,

Inima mea e un clopot ce bate trist

Știind că odată tu nu vei mai exista...

Știi marea ce lovește stanca-nalta?

Ea,implacabilă,tristă și tăcută ,priveste-n zare,

Uitând de marea visătoare ce-și canta-n valuri iubirea ei albastra,

Din zori și până când pe cer apare-o astra.

Așa și noi ades iubim zadarnic,

Și ne legăm cu lanțuri de-o poveste ce e sortita la pierzare,

Căci rătăcește pe întinderea vasta a deșertului iubirii goale,

Canta la poarta unei inimi inchisa-n nepăsare...

M-am stins și nu mai am vreo așteptare,

Și parcă tu acum străluci mai tare..

Mă învârteam in jurul stelei tale și încercăm s-o-ating..

Târziu e-acum,atâta timp trecut-a...

In inima-mi tristețile doar ning,

Acum,când steaua ta parca rasare 

Mai vie,mai frumoasa,uimitoare...

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.

-Un luptător,ai ținut piept sorții...

Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,

De ce sunt singur rătăcind in noapte?

-Cauti un suflet,poate...

Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,

Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,

Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,

Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.

Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..

In noapte rătăcește o biată silueta,

Cu gânduri grele,triste

Biet suflet neiubit...

O stea s-a stins,

Dar necuprins de frumoasa a fost a ei strălucire..

Și tot așa,când se stinge-o iubire 

Lumina ei ramane inchisa-n amintire...

O stea s-a stins,s-a stins și-o iubire,

Ca o ploaie de vara,ca un cânt de chitara,

Ca un val zbuciumat,ca un vis ne-mplinit,

Ca un zambet in noapte,ca un foc părăsit,

Ca o lacrimă tristă,ca un crin ofilit....