Am rupt din mine un vers
Am rupt din mine un vers,
Să fluier încet o baladă,
Mă opresc pe alocuri din mers,
Cerul peste mine să cadă.
Simt că planeta îmi e inutilă,
Sfârâie carnea pe oasele mele,
Plouă de sus cu iertare și milă,
În jur am deschise mii de umbrele.
Am rupt din mine un vers,
Să murmur cu el o poveste,
Magi să străbată drumul ceresc,
Prunc să se nască iarăși în iesle.
Mă las ispitit de mârșavul șarpe,
Mă arunc la picioare de sfinți,
Pasul îmi orbecăie-n noapte,
Căutând ai trădării arginți.
Am rupt din mine-o scânteie,
Și-o plâng cu lacrimi de foc,
Din jăratec să învieze o femeie,
Care să-mi pună versul la loc.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 30 ноября 2024
Added in favorites: 1
Views: 244
Poems in the same category
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
În vizită!
E dimineață, ger și noi parcurgem
Un drum alunecos și ne grăbim,
La sora dragă rapid s-ajungem
Că are pus pe masă ce ne dorim.
De la Piatra Neamț azi am plecat
La Botoșani că suntem așteptați,
Cu bunătăți bio, obținute-n sat
Ce gura-ți inundă, când le gustați.
Pe masa-ntinsă în salonul mare
Sunt zeci de feluri de mâncare,
Puse pe farfurii și în castroane
Ce musafiri așteaptă la gustare.
Da, e tare gospodină Angelica
Și strașnice bucate pregătește,
Iată de ce la ea venim cu gașca
Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.
Soțul Marcel, e omul cu multe idei
Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,
Unde să ne gătească nouă sarmale
Și-apoi forțați, se merge la plimbare.
În curte se găsește o privatizare
Unde Angela este mare patroană,
Are de toate pentru toți la vânzare
Iar bonusul primit, este bomboană.
Vila se află la magazin în spate
Având parter, etaj și o mansardă,
Acum o folosesc doar pe jumate
Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.
.............................................
Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim
Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,
Ne adunăm și Domnului îi mulțumim
Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!
Călător prin lume !
Am luat lumea la pas ,
Am voit să o cunosc :
Nu m-am oprit în Europa ,
Nici în Asia n-am stat ...
V-am scris unde sunt
Și că vă port cu mine -n gând .
Acum cutier estul ,spre soare răsare
Mereu -s în căutare
În lumea asta mare...
Mă simt un marinar terestru
Și caut un port de acostare ,
Mereu spre soare ...
Am făcut o escală în Noua Zeilandă
Undeva în oceanul Pacific
Am dat peste Români
Plecați ca și noi ,de nevoi ...
O să ne unim într-o Românie mică
De trădători, nu mai avem frică !
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Acvatic
Ți-e poftă de ceva răcoritor,
Care seamănă izbitor,
Cu un cocktail cu mai multe arome,
Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,
Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,
Că de această dată,
Să comanzi ceva ce nu te îmbată.
Mergi la tejghea puțin tristă,
Dar în același timp foarte realistă
Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine
Și o limonadă să se mai combine
Acele arome fructate,
Din paharele deja pătate,
Ești încântată
De comanda deja ridicată,
Te așezi la o masă,
Te simți fix ca acasă,
E firesc, doar stai la terasă,
Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",
Ce până și limba ți-o vopsește albastră,
Dar îmbinarea gingașă a fructelor,
Produs al recoltelor,
Te lasă fără cuvinte,
Cine spune că această băutură nu este bună minte,
Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi
Te îndeamnă să mai rămâi.
Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,
Ce înoată toate înconjurate
De acel suc delicios,
De un albastru ca al cerului ploios,
Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,
Care, pe deasupra, mai este și dietetic,
Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,
Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.
Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu
Irigă pustiul din mine, Doamne,
nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!
Rădăcinile mele beau de ani otravă
și încă mai cresc…
Cine altul, dacă nu Tu,
poate schimba o inimă încolțită de spini?
Am săpat fântâni în lutul păcatului
și-am băut din ele minciuni dulci.
M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,
și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.
Doamne, intră Tu!
Nu bate la ușă — dărâmă!
Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,
dărâmă cuvintele mele goale,
și pune în loc o rugăciune care plânge.
Irigă-mă cu sângele Tău,
cu iertarea care arde și mântuie!
Fă din oasele mele uscate
un altar viu,
unde Tu să locuiești.
Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.
Dovedește-mă cu blândețe,
zdrobește-mă cu milă,
dar nu mă lăsa
să-mi port singur setea până la moarte.
Tu ești Apa cea Vie.
Nu-mi da picături.
Scufundă-mă în Tine —
să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,
doar să știu că ești acolo.
Și că pustiul a înflorit.
Dreptatea
Dacă stai a judeca,
A fost dreptate cândva?
Sau este un cuvânt care,
Foarte curând va dispare.
Mă întreb uite așa...
Cei dreptatea? Ce e ea...?
Cum se poate unii oare,
Să câștige înzecit,
Au muncit mai diferit !?
S-au spetit oare mai tare,
Au o gură, mult mai mare ...
Unii chiar la judecată,
Na-au de ce se bucura,
Căci dreptate nu există,
Doar întâmplător așa...
Există un judecător
Al nostru al tuturor,
Care cu dreptatea sa,
Pe toți ne va judeca.
În vizită!
E dimineață, ger și noi parcurgem
Un drum alunecos și ne grăbim,
La sora dragă rapid s-ajungem
Că are pus pe masă ce ne dorim.
De la Piatra Neamț azi am plecat
La Botoșani că suntem așteptați,
Cu bunătăți bio, obținute-n sat
Ce gura-ți inundă, când le gustați.
Pe masa-ntinsă în salonul mare
Sunt zeci de feluri de mâncare,
Puse pe farfurii și în castroane
Ce musafiri așteaptă la gustare.
Da, e tare gospodină Angelica
Și strașnice bucate pregătește,
Iată de ce la ea venim cu gașca
Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.
Soțul Marcel, e omul cu multe idei
Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,
Unde să ne gătească nouă sarmale
Și-apoi forțați, se merge la plimbare.
În curte se găsește o privatizare
Unde Angela este mare patroană,
Are de toate pentru toți la vânzare
Iar bonusul primit, este bomboană.
Vila se află la magazin în spate
Având parter, etaj și o mansardă,
Acum o folosesc doar pe jumate
Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.
.............................................
Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim
Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,
Ne adunăm și Domnului îi mulțumim
Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!
Călător prin lume !
Am luat lumea la pas ,
Am voit să o cunosc :
Nu m-am oprit în Europa ,
Nici în Asia n-am stat ...
V-am scris unde sunt
Și că vă port cu mine -n gând .
Acum cutier estul ,spre soare răsare
Mereu -s în căutare
În lumea asta mare...
Mă simt un marinar terestru
Și caut un port de acostare ,
Mereu spre soare ...
Am făcut o escală în Noua Zeilandă
Undeva în oceanul Pacific
Am dat peste Români
Plecați ca și noi ,de nevoi ...
O să ne unim într-o Românie mică
De trădători, nu mai avem frică !
A saptea coarda
Stiu ca nu-ti plac versurile mele,
Folosesc numele unor femei din carne si oase;
Imi pare rau ca muzele mele n-au aripi si nu se-nvart printre stele,
in cartuse tehnice pline cu acrobati. N-am urmat epitelele,
Sincer, mi se par niste gunoaie, in ambuscada,
Trebuie sa ai taria unui soldat. Nu-i vina mea,
Ca am gasit baricada in bratele unor fete de pe Matasari,
Cand noptile ma sagetau din toate partile, si niciuna
dintre ele nu mi-a inchis usa pentru ca nu stapaneam,
arta de a spune cuvinte frumoase. Am fost la rascruce -
N- am gasit a saptea coarda, dar, crede-ma ,
Daca as fi gasit-o, as fi pus-o la chitara, si as fi ras,
As fi ras de lume, deghizat in Diavol, as fi cantat,
Pana cand ultima catedrala a poeziei s-ar fi prabusit.
Acvatic
Ți-e poftă de ceva răcoritor,
Care seamănă izbitor,
Cu un cocktail cu mai multe arome,
Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,
Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,
Că de această dată,
Să comanzi ceva ce nu te îmbată.
Mergi la tejghea puțin tristă,
Dar în același timp foarte realistă
Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine
Și o limonadă să se mai combine
Acele arome fructate,
Din paharele deja pătate,
Ești încântată
De comanda deja ridicată,
Te așezi la o masă,
Te simți fix ca acasă,
E firesc, doar stai la terasă,
Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",
Ce până și limba ți-o vopsește albastră,
Dar îmbinarea gingașă a fructelor,
Produs al recoltelor,
Te lasă fără cuvinte,
Cine spune că această băutură nu este bună minte,
Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi
Te îndeamnă să mai rămâi.
Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,
Ce înoată toate înconjurate
De acel suc delicios,
De un albastru ca al cerului ploios,
Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,
Care, pe deasupra, mai este și dietetic,
Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,
Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.
Other poems by the author
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Poarta iubirii
glosă
Nu pot iubi decât distrugându-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Arunc lumini şi accept umbre,
Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.
Inundaţii de foc şi incendii de apă,
Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.
Cu lacrimi izvorâte din singurătate,
Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.
Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,
Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Faptul că exist, râd sau plâng,
Îmi ascunde orice pudoare,
Doar în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.
Izvorăşte în flux din apele vieţii,
Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.
Aici mi se pare fatalitatea o glumă,
Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.
Poarta închisă de propria-mi iubire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.
Te duci…
Te duci, și anii de iubire,
I-ai aruncat din inimă și minte,
Și-ți scânteie amarnic în pivire,
A mea duioasă rugăminte.
Te duci, călcând peste regrete,
Și lași în urmă ce-a fost ieri,
Furând și-acele mângâieri discrete,
Ce le cerșea noianul de dureri.
Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,
De jarul stins în ochii mei,
De-un vis pierdut încă din fașă,
De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.
Rămân cu mâna-n gol întinsă,
Spre ce-a pierit din viața mea,
Cu amintirea-n suflet stinsă,
Și-o rană adâncă peste ea.
Rămân cu ultima ta șoaptă,
Ce-a fost rostită printre dinți,
Iar ochii mei umili așteaptă,
Cu chipu-ți dulce să-i alinți.
Rămân, și timpul mă străbate,
Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,
Și nopțile din mine-s vinovate,
Că nu ți-au spus cât te-am iubit.
Iubirea mea nu-i cântec…
Să nu mă uiți în clipa când glasul tău se frânge,
Când zorii ți se-ncurcă în lacrimi pe obraz,
Eu sunt acolo-n umbra ce peste suflet plânge,
Cu inima legată de-al tău tăcut necaz.
Rămân în tine o strajă la porțile durerii,
Ca o lumină-n ceață, ca vântul într-un steag,
Și-n ochii tăi căzuți prin lacrima vederii,
Vei resimți chemarea a celui ce ți-e drag.
Rămâi ce n-am avut, dar nimeni n-o să aibă,
O sete fără apă, din care încă beau,
Pământul de sub talpă ce-i pustiit de iarbă,
Mă poartă spre abisuri ce încă nu le vreau.
Iubirea mea nu-i cântec, ci rana care tace,
O veșnicie strânsă în tremurul de lut,
Și de vei vrea s-o vindeci, atuncea las-o-n pace,
Căci nu există leac, la cât a mai zăcut.
Aşa rămânem, veşnici, în clipa ne-mplinită,
Eu – rană care arde, tu – dor ce nu s-a stins;
Şi taina care doare, va fi iar moștenită,
De omul ce iubește cu sufletul deschis.
Dorinţă
Dezbracă Doamne pielea de pe mine,
Și lasă-mă doar carne vie,
Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,
Spășit, umil și fără de mânie.
Dezînflorește-mi crinii din obraz,
Și lasă-mă în firea mea de om,
Nu pot zâmbi când mi-e necaz,
Și nici să cânt când trebuie să dorm.
Neluminează Doamne, ochii mei,
Că n-am să pot privi doar către cer,
Când peste tot surâd viclean femei,
Iar eu sunt june și mereu stingher.
Dezrădăcinează-mi limba vinovată,
Când scuip venin în loc de miere,
Iar râsul fă-mi-l de primată,
Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.
Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,
Să-mi bată în tâmple dimineața,
Şi ia-mi odihna care mă deplânge,
Şi rupe Doamne odată-n mine viața.