Am rupt din mine un vers
Am rupt din mine un vers,
Să fluier încet o baladă,
Mă opresc pe alocuri din mers,
Cerul peste mine să cadă.
Simt că planeta îmi e inutilă,
Sfârâie carnea pe oasele mele,
Plouă de sus cu iertare și milă,
În jur am deschise mii de umbrele.
Am rupt din mine un vers,
Să murmur cu el o poveste,
Magi să străbată drumul ceresc,
Prunc să se nască iarăși în iesle.
Mă las ispitit de mârșavul șarpe,
Mă arunc la picioare de sfinți,
Pasul îmi orbecăie-n noapte,
Căutând ai trădării arginți.
Am rupt din mine-o scânteie,
Și-o plâng cu lacrimi de foc,
Din jăratec să învieze o femeie,
Care să-mi pună versul la loc.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 30 ноября 2024
Added in favorites: 1
Views: 247
Poems in the same category
Cea mai frumoasă greșeală
Te-am cunoscut din întâmplare,
Când timpul curgea nepăsător,
Când sufletul meu obosit de-așteptare
Nu mai visa la vreo clipă de dor.
N-ai fost în planul unei zile clare,
Nici în visările de noapte târzie,
Ai apărut ca o boare ușoară,
Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.
O greșeală — așa părea la început,
Un joc al sorții, o coincidență,
Dar pas cu pas, în al tău sărut,
Am descoperit o altă existență.
Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,
Cu fiecare privire care-mi vorbea,
Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,
Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.
Te-am iubit fără să-mi dau seama,
Fără promisiuni, fără cuvinte,
Doar cu tăceri ce străpungeau teama
Și cu emoții crescute-n cuvinte.
Ai fost greșeala care m-a salvat,
Rătăcirea ce m-a dus acasă,
Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,
Și rana care n-a fost dureroasă.
Căci uneori, din pași greșiți,
Se naște dansul cel mai frumos,
Și inimile ce-au fost rănite
Se-mbrățișează, tăcut, duios.
Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,
Destin scris cu mâini de vânt,
Dar te port în suflet ca pe o chemare,
Ca pe un cântec fără cuvânt.
Și dacă viața m-ar pune să aleg
Din nou cărările, din nou greșeala,
Aș face același pas, fără vreun regret,
Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.
Acum oameni mulţi în stradă,
Acum oameni mulţi în stradă,
Cu toţii manifestează.
Stau în noapte şi ei ţipă,
Spun că de nimic nu au frică.
Însă mai târziu în noapte,
Se întâmplă multe fapte.
Protestul degenerează,
Şi mulţi se scandalizează.
Jandarmii îi atacă cu pietre,
Şi se iscă violenţe.
Şi dintr-un paşnic protest,
Se transformă în violent.
Şi uite aşa dintr-o dată,
Mulţimea e amendată.
Iar cei mai recalcitranţi,
Sunt bătuţi şi maltrataţi.
Fiindcă s-au dat cu petarde,
Şi au făcut fapte grave.
Au acum multe dosare,
Şi multe amenzi penale !
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Prezentare
Încerc de o juma' de ora,
Sa scriu și eu măcar un vers.
Nimic din capul meu nu iese,
I-a stai....
...era un gând un pervers.
Vroiam sa scriu și eu o poezie,
Sa ma simt ascultat,
Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,
Aveam cândva, eram chiar talentat.
Păcat...
Cea mai frumoasă greșeală
Te-am cunoscut din întâmplare,
Când timpul curgea nepăsător,
Când sufletul meu obosit de-așteptare
Nu mai visa la vreo clipă de dor.
N-ai fost în planul unei zile clare,
Nici în visările de noapte târzie,
Ai apărut ca o boare ușoară,
Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.
O greșeală — așa părea la început,
Un joc al sorții, o coincidență,
Dar pas cu pas, în al tău sărut,
Am descoperit o altă existență.
Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,
Cu fiecare privire care-mi vorbea,
Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,
Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.
Te-am iubit fără să-mi dau seama,
Fără promisiuni, fără cuvinte,
Doar cu tăceri ce străpungeau teama
Și cu emoții crescute-n cuvinte.
Ai fost greșeala care m-a salvat,
Rătăcirea ce m-a dus acasă,
Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,
Și rana care n-a fost dureroasă.
Căci uneori, din pași greșiți,
Se naște dansul cel mai frumos,
Și inimile ce-au fost rănite
Se-mbrățișează, tăcut, duios.
Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,
Destin scris cu mâini de vânt,
Dar te port în suflet ca pe o chemare,
Ca pe un cântec fără cuvânt.
Și dacă viața m-ar pune să aleg
Din nou cărările, din nou greșeala,
Aș face același pas, fără vreun regret,
Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.
Acum oameni mulţi în stradă,
Acum oameni mulţi în stradă,
Cu toţii manifestează.
Stau în noapte şi ei ţipă,
Spun că de nimic nu au frică.
Însă mai târziu în noapte,
Se întâmplă multe fapte.
Protestul degenerează,
Şi mulţi se scandalizează.
Jandarmii îi atacă cu pietre,
Şi se iscă violenţe.
Şi dintr-un paşnic protest,
Se transformă în violent.
Şi uite aşa dintr-o dată,
Mulţimea e amendată.
Iar cei mai recalcitranţi,
Sunt bătuţi şi maltrataţi.
Fiindcă s-au dat cu petarde,
Şi au făcut fapte grave.
Au acum multe dosare,
Şi multe amenzi penale !
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Caut părinți...
Caut părinți,
Că nicicând n-am avut,
Să fie cuminți,
Cu un zâmbet plăcut.
La joacă să-i scot,
Să-i plimb pe alei,
În cârcă să-i port,
S-alergăm după zmei.
Caut părinți,
Cu un chip luminat,
Să nu fie nici sfinți,
Dar nici cel necurat.
Să-i învăț a citi,
Și povești să le spun,
Ca să știe a iubi,
Și ce-i rău, și ce-i bun.
Caut părinți,
Să îi plimb în landou,
Ca apoi într-o zi,
Să mă nască din nou.
Și copil să le fiu,
Ca un suflet plăpând,
Şi părinți să îi știu,
Mamă, tată spunând,
Să mă strângă la piept,
Să îi simt mai umani,
Să nu stau să-i aștept,
În azil de orfani.
O pâine
De-ai dat cândva o pâine
Celui înfometat,
N-ai dat-o la oricine,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi dacă în picioare
Pe altu' ai încălţat,
N-ai dat la un oarecare,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Şi haina-ţi de-ai lăsat-o
Pe cel înfrigurat,
Nu orişicui ai dat-o,
Ci lui Hristos I-ai dat!
Lui Dumnezeu, creştine
I-ai dat ce-ai dăruit...
Şi uite aşa cu o pâine
Trăieşti la nesfârşit!
Prezentare
Încerc de o juma' de ora,
Sa scriu și eu măcar un vers.
Nimic din capul meu nu iese,
I-a stai....
...era un gând un pervers.
Vroiam sa scriu și eu o poezie,
Sa ma simt ascultat,
Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,
Aveam cândva, eram chiar talentat.
Păcat...
Other poems by the author
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Regăsire...
Prin rana noastră ne-am iubit,
Și-ncet cădeau lumini de asfințit,
Și nu știam de-i zori sau amurgit,
Căci totul se năștea și se sfârșea,
Într-un fior ce între noi ardea,
Din palma mea, spre palma ta.
Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,
S-au răzvrătit secundele-n trecut,
Părea că cerul însuși s-a surpat,
Și refuza să șteargă ce-am uitat,
Ori poate doar, în taină, ne veghea,
Sărutul frânt ce nu putea pleca.
Un vânt amar, ca un oftat străin,
Ne despletea tăcerea de venin,
Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,
Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,
Dacă eram acolo de la început,
Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.
Și-n zorii zilei rana s-a închis,
Lumina împrejuru-ți s-a întins,
Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,
Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,
Prea viu să piară, prea tăcut să stea,
În spațiul dintre buza mea și pielea ta.
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
Satul
Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,
Cu răsuflarea iernii înghețate,
Iar timpul mut, ca un uitat amurg,
Se stinge-n glasuri deformate.
Copacii poartă straie de-argint viu,
În dansul lor sub lună tremurândă,
Iar noaptea țese văl, albind pustiu,
Un univers ce pare că se-afundă.
Din hornuri se ridică aburi grei,
Cântând povești de dor și de iubire,
Iar undeva, în hăul unei văi,
Un lup își urlă haita spre unire.
Și-n toate-aceste clipe de veghere,
Se naște iarăși visul neatins,
O iarnă care cheamă la-nviere,
Pe omul ce din sine s-a desprins.
Din geamuri mici, priviri ce se ascund,
Veghează noaptea albă și tăcută,
Iar crivățul tot cară înspre prund,
În dansul său zăpada proaspătă cernută.
Departe, clopotul răsună tremurat,
Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,
Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,
În lumea celor care nu cuvântă.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Regăsire...
Prin rana noastră ne-am iubit,
Și-ncet cădeau lumini de asfințit,
Și nu știam de-i zori sau amurgit,
Căci totul se năștea și se sfârșea,
Într-un fior ce între noi ardea,
Din palma mea, spre palma ta.
Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,
S-au răzvrătit secundele-n trecut,
Părea că cerul însuși s-a surpat,
Și refuza să șteargă ce-am uitat,
Ori poate doar, în taină, ne veghea,
Sărutul frânt ce nu putea pleca.
Un vânt amar, ca un oftat străin,
Ne despletea tăcerea de venin,
Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,
Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,
Dacă eram acolo de la început,
Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.
Și-n zorii zilei rana s-a închis,
Lumina împrejuru-ți s-a întins,
Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,
Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,
Prea viu să piară, prea tăcut să stea,
În spațiul dintre buza mea și pielea ta.