Am rupt din mine un vers
Am rupt din mine un vers,
Să fluier încet o baladă,
Mă opresc pe alocuri din mers,
Cerul peste mine să cadă.
Simt că planeta îmi e inutilă,
Sfârâie carnea pe oasele mele,
Plouă de sus cu iertare și milă,
În jur am deschise mii de umbrele.
Am rupt din mine un vers,
Să murmur cu el o poveste,
Magi să străbată drumul ceresc,
Prunc să se nască iarăși în iesle.
Mă las ispitit de mârșavul șarpe,
Mă arunc la picioare de sfinți,
Pasul îmi orbecăie-n noapte,
Căutând ai trădării arginți.
Am rupt din mine-o scânteie,
Și-o plâng cu lacrimi de foc,
Din jăratec să învieze o femeie,
Care să-mi pună versul la loc.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 30 noiembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 248
Poezii din aceiaşi categorie
Triolet
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins,
Cu pofte mari ce-n versuri cresc.
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Și-n van cuvintele-mi lungesc,
Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Desculț prin hârtie
Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,
Un vis rătăcit între noapte și zori,
Un om ce-și așterne pe file ușoară,
Povara tăcerii în vechi scrisori.
Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,
Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,
Și fiecare vers e o rană sau punte,
Spre-o clipă de cer sau o melancolie.
N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,
Doar inima plină de focuri nespuse,
Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,
Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Symy
O, omule oricare ai fi tu din lumea. întreaga
Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare
Când tu asta nu dovedești nicidecum
Trăirea ta diferă de la cer la pământ.
Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe
Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață
Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești
Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești!
O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt
Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine
Domnul a murit pentru întreaga omenire
Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire!
O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință
Ca să ai cu Domnul în viață biruință!
Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău
Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău!
O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas
Iubirea se vede chiar dacă este fără glas
Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi
Departe de Domnul, departe de veșnicii!
Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire
Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție
Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu
Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu!
Triolet
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins,
Cu pofte mari ce-n versuri cresc.
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Și-n van cuvintele-mi lungesc,
Căci tot mai sus mi-e țelu-mpins...
Pe-un vraf de scrieri flămânzesc
Precum Tantal spre fruct întins.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Desculț prin hârtie
Sunt umbra tăcută-a unei seri ce coboară,
Un vis rătăcit între noapte și zori,
Un om ce-și așterne pe file ușoară,
Povara tăcerii în vechi scrisori.
Din gânduri mi-am făcut o lume-n cuvinte,
Unde dorul se plimbă desculț prin hârtie,
Și fiecare vers e o rană sau punte,
Spre-o clipă de cer sau o melancolie.
N-am stele în frunte, nici faimă-n privire,
Doar inima plină de focuri nespuse,
Sunt simplu — dar scrisul îmi dă strălucire,
Și-mi poartă tăcerile-n zări nepătrunse.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
Țăranii
Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,
Le este sângele arat cu plugul,
Pe câmpuri plânge al lor umblet,
Doar patul, seara, le știe beteșugul.
Le este asuprirea stil de viață,
Iar palmele muncite strigă către cer,
Și roada li-i batjocorită-n piață,
De hoți samsari și prețul lor mizer.
Le este calul numai os și piele,
Iar vaca muge din lipsă de imaș,
Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,
Că pentru azi nimic n-a mai rămas.
De sărbători se odihnesc și ei puțin,
Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,
Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,
Și numai moartea le poate aduce învierea.
Ne batem joc de ei și legea strămoșească,
Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,
Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,
Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.
Symy
O, omule oricare ai fi tu din lumea. întreaga
Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare
Când tu asta nu dovedești nicidecum
Trăirea ta diferă de la cer la pământ.
Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe
Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață
Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești
Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești!
O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt
Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine
Domnul a murit pentru întreaga omenire
Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire!
O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință
Ca să ai cu Domnul în viață biruință!
Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău
Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău!
O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas
Iubirea se vede chiar dacă este fără glas
Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi
Departe de Domnul, departe de veșnicii!
Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire
Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție
Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu
Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu!
Alte poezii ale autorului
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Nepăsare
Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,
Eu însumi mă acuz în toate cele,
Memoria mă biciuie constant cu ură.
Iar carnea-mi freamătă sub piele.
De ieri stau tolănit pe buza lunii,
Cu hoitul toamnei prins în cârcă,
Să storc un must să-l bea străbunii,
Că-s arși de rai iar gura li se uscă.
Trec zei grăbiți în zori de dimineață,
Se duc la muncă să câștige-o pâine,
Au ochi de foc și cearcăne de gheață,
Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.
Se vede-un fum venit din loc ostil,
Se construiește înc-un cal troian,
Amurgul miroase a sânge de copil,
Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.
Pe loc aș face toți norii din pământ,
Să plouă cu pietroaiele cât casa,
Prelații să intre cu toții în mormânt,
Să fie slobodă din nou mireasa.
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
N-avem nevoie de frumos
N-avem nevoie de frumos,
De lucru bun şi adevărat,
Ne place fructul găunos,
Şi munca stând în pat.
Creem un balamuc multicolor,
Culori livide şi stridente,
Cu lighioane în decor,
Şi personaje indecente.
Pe viermele ce roade-n măr,
Simbol l-am declarat,
Bem apă otrăvită din ciubăr,
În care întâi mizerii am vărsat.
Pe prunc din alăptat l-am rupt,
Vedetă am făcut din mamă,
Venin de cobră noi am supt,
Şi acum muşcăm fără de teamă.
De apocalipsă în fiecare zi vorbim,
Acum i-o ştire neinteresantă,
Pe cel de sus nu-L mai iubim,
Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.
Coboară omule cu mintea,
În inima-ţi de piatră,
Prin foc să-ţi treacă gândul,
Să poţi păşi din nou pe apă.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Ești ca o toamnă...
Ți-s coapte buzele și roșii,
Ca merele ce-au dat în pârg,
La geam îți cântă ticăloșii,
Balade triste de prin târg.
Cu grație scoți limba printre ele,
Și-o treci suav peste roșeață,
Cu ochii mari ca două stele,
Împrăștii peste tot dulceață.
Cad trubadurii ca loviți de coasă,
Misterul tău nu-l înțeleg,
Ești ca o toamnă de frumoasă,
Și-abia aștept să te culeg.
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!