Spre abis…

Gemete sunt trăirile mele,

Picuri de neant şi de stele,

Ţipăt de râmă strivită,

Mângâiere neoferită.

Mă înţeapă un trandafir în demenţă,

Iubirea din mine cere clemenţă,

Privirea spre cer îmi este întoarsă,

A trăi… mi se pare o farsă.

De oameni mă separă umanul,

Prieten îmi este iarăşi duşmanul,

Alături de harpă-i o sfântă,

Şi melodii depravate îmi cântă.

Fluturi se sinucid spre amurg,

Fericit îi priveşte un demiurg,

Aud cum putrezeşte iubirea,

Cobor în abis, să jelesc omenirea.

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

Azi, câinii latră în suflet de om,

Se-ntinde turbarea în ochi și pe buze,

Cuvintele-s goale, iar trupu-i un pom,

Cu ramuri uscate și frunze obtuze.

Sub aur și zgomot, sub masca de fier,

Se vinde dreptatea la preț de minciună,

Iar inima bate tot mai rar, mai stingher,

Ca o flacăra prinsă între vânt și furtună.

Oamenii trec fără chip, fără gând,

Purtând în privire doar umbre străine,

Nevoie și ură, păcatul flămând,

Îi sapă adânc rădăcinile-n sine.

Se-nchină tăcerea pe-altare de lut,

Iar omul, străin de-a sa veche simțire,

E sclavul mărunt al nimicului crunt,

O umbră ce vinde și trup, și menire.

Sub pași se destramă și timpul, și locul,

Nimic nu mai arde, nimic nu mai doare,

Căci omul  pierzându-și chipul, și jocul,

Rămâne un lut, deși, i-a fost dat ca să zboare .

Și cine mai strigă? Și cine mai plânge?

Când lumea-i un hohot de râs și de scrum?

Un cer fără stele, un glas ce se frânge,

Un om ce se-abate de la sfântul său drum.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

A ta privire îmi confirmă, 

Că inima îți e infirmă,

Si mai-nainte decât toate,

În tine două firi se zbate.

Sub ochii tăi, ce nu pot plânge, 

Întreaga ură încet se strânge, 

Și - mprăștii-n jur fără habar, 

Doar întuneric cu un gust amar. 

Iar cu alți ochi de te-ai privi,

Ai înțelege cum ai fi,

Căci fără zbor ori fără vis,

Vei fi cu sufletul închis,

Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,

Va bate același strașnic vânt,

Și-n loc de șoapte de amor,

Vei auzi un plâns asurzitor.

Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,

Cu cărămizi din catedrale goale,

Și fața umple-mi-o de riduri,

Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.

Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,

Și ninge peste mine cu dispreț și milă,

Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,

Că de pământ și viață-mi este silă.

Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,

Să stau în taină cu ochii în ceaslov,

Și ca să n-am nicicând nici o ispită,

Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Mi-e soba rece și hornu-nțepenit,

O tristă lampă pâlpâie în agonie,

Mi-e frig, și-s singur, și-s rănit,

Și nemilos mă scurg prin poezie.  

Pe masă plânge-o foaie de hârtie,

Iar albul ei zăpezi siberiene arată,

De frig, condeiul nu mai poate scrie,

Și hibernează într-o rătăcită pată.

Aud un cântec venit din iernile polare,

Pe geamul nins pictează flori de gheață,

Bag iarna-n casă, și-i fac masaj cu sare,

Ninsorile să le salvez și să rămână-n viață.

Îmi bate în tâmple o muză înghețată,

I-aș face-un ceai și am valsa boem,

Dar mâna îmi e sloi și lampa întunecată,

Și îmi este frig, și-s singur, și mă tem...

Cu primăvara despre moarte vorbesc, 

Purtându-mi pe umeri sicriul, 

Pe lemnul acestuia crini înfloresc, 

În timp ce privirea-mi cată pustiul. 

Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit, 

Şi-am plecat ca să mor consolat, 

De oameni ce nicicând n-au iubit, 

Ori de cei ce-n iubire au trișat. 

Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher, 

Iar inima în piept  îmi seacă treptat, 

Și împrejur văd pământ fără cer, 

Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat. 

Sunt silit să asist permanent la orori, 

Peste tot văd bucăți din infern, 

Cu sicriul de lemn plin acuma de flori, 

Primăvară, pe unde trec, eu aștern. 

Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc, 

Fără cer, îmi este imposibil să mor, 

Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc, 

Și din ei vreau să fac o bucată de nor, 

Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc, 

Să murim consolați de eșec în amor. 

Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,

Că n-a avut îndeajuns nici lut,

Că omul lacom cum se știe,

Cu patru mâini a vrut să fie.

Apoi ceruse doar cu gândul,

Ca El, să ia să amestece pământul,

Să plângă peste el cu câțiva stropi,

Să-i facă două guri și patru ochi,

Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,

Să aibă ochi în față și la spate.

Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,

Iar el doar să mănânce și să doarmă,

Iar îngerii în ziua de Sabat,

Să îi aducă mana lângă pat.

Ceru apoi să-i dea și libertate,

Să-și ierte singur mari păcate,

Să fie creator când vrea să fie,

Stăpân pe moarte și vecie...

Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,

Și-a pus pe îngeri să dea știre,

Că omu' acesta nou născut,

Nu-I seamănă la chip și nici la fire.