Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 martie
Vizualizări: 322
Poezii din aceiaşi categorie
Mă ajută Dumnezeu
Ce-mi dă mie Dumnezeu,
Vă transmit toate mereu.
El vede lucrarea mea..
Și colaborăm in ea.
Vin cuvintele spre mine,
Precum un râu, sfânt ce vine...
Cu putere către mine,
Să se bucure de tine.
Doamne pentru toți vreau bine,
Să se întoarcă toți la tine,
Și să ne ferești de rele,
Tu ne poți scăpa de ele.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru ajutorul său.
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Cu un masaj de relaxare.
Daca te simti oboist,
Si stresat si nacajit.
Un masaj de relaxare,
E bine venit se pare.
El se face in cabinet,
De un masseur ce are talent,
Si acolo ai sa ai parte,
De lumanari parfumate.
Si de muzica in surdina,
Si de putina lumina.
Le vezi in salonul in care,
Faci masaj de relaxare.
Dupa ce masajul e gata,
Doamna,domnul face plata.
Bine dispus corpul il are,
Cu un masaj de relaxare.
Lepădați în brațele uitării
Te vãd mergând nesigur şi încet,
La pas cu bãtrâneţea obositã.
Pari ca un cãlãtor fãrã bilet
Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.
Te vãd sãtul de vreme şi de trai
Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;
Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai
Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...
Deşi cunoşti al gândului suspin,
Nu-i nimeni curios sã te întrebe.
Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,
Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!
Cum te cunosc atât de bine-mi zic:
-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...
Ai taine multe-n degetul cel mic,
Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"
"Specialiştii sacri", din popor,
Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,
Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,
Însã se cred eroi şi eroine.
Iatã-l cãzut, agonizând în drum!
Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...
Cãci mulţi din generaţia de-acum
Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"
Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,
Vor fi şi inimi binevoitoare,
Luând povara celui istovit,
Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.
Jocuri...periculoase!
Vorbesc cu un amic plecat afară
Și îl întreb cum e printre străini,
Cu glasul trist și plin de apăsare
Îmi zice, e greu să lucri la stăpâni.
Mirat de ce aud de la al meu prieten
Cu îndrăzneală o vorbă mai rostesc,
Și-i spun, de ce nu te întorci în țară?
Zâmbind îmi zice, e mult să povestesc.
Dar dacă totuși vrei să afli adevărul
Și că suntem tovarăși de mici copii,
Ție-ți voi spune că muncesc din greu
Să strâng cât pot să scap de datorii.
Mă uit la el și nu-mi vine a crede
Cum a ajuns să lucre pentru bani,
Când știu c-avea conturi în bancă
Să poți trăi făr'nicio grijă sute de ani.
Apoi a început să-mi povestească
Cum a pierdut la jocuri tot ce-a avut,
Și că soția s-a măritat cu un prieten
Pe care-n tinerețea ei l-a cunoscut.
Cu mult amar și cu regret în suflet
Mi-a spus că a greșit și că plătește,
Dar cel mai greu este de acceptat
Să vezi cum cel iubit, te părăsește.
Ne-am despărțit cu-n-brățișări
Și cu urări de sănătate și noroc,
El, grăbindu-se să prindă avionul
Eu, îngândurat...intrând în bloc!
Mozaic
Pestriță e lumea întreagă!
Pe loc nu știe a sta...
De stă,vrea să se miște,
De mișcă,vrea să stea!
Iar omul nu știe ce vrea!
Când râde, când plânge!
Ori naște,ori moare!
Face,desface, țipă sau tace!
Direcție au toate
Chiar de n-ar vrea!
Lumea-i făcută de cineva
Sau ba!?
(26 februarie 2023 Horia Stănicel -Irepetabila iubire)
Alte poezii ale autorului
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
În mine...
În mine se sting prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Și umbra de mine se teme,
Că-n pământ zi de zi tot cobor.
Noaptea în brațe îmi doarme,
De zi, nici o veste nu știu,
Pe creștet parcă am coarne,
Iar trupul mi-l simt un sicriu.
La masă vin îngeri ciudați,
Beau sânge din venele mele,
Și pleacă apoi rușinați,
Cu lacrima mea către stele.
Aș vrea ca să țip, să vorbesc,
A lumii tăcere însă mă-neacă,
Mă biciuie acei pe care-i iubesc,
Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.
În mine se frâng prea devreme,
Iubiri și scântei de amor,
Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,
Și cere strident ajutor...
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
Reformare
Ne-am conectat cu alte simţuri,
Rupându-ne treptat de adevăr,
Dansăm lasciv pe alte ritmuri,
Mergând spre ţintă în răspăr.
Purtăm pe umeri lungi sicrie,
Cu nefilimi de prin geneză,
Călugări lângă noi încep să scrie,
Ecleziaste fără diateză.
Icoane vechi plâng în biserici,
Iar preoţi cântă fără de habar,
I-o luptă mare între clerici,
Asemenea păcatului originar.
Se strâmbă crucile de pe morminte,
La fel şi cele de la gâtul lor,
Scripturile rămân fără cuvinte,
Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.
Pământu’ încet se împământeşte,
Şi pomul vieţii prinde ram,
Din duhuri şi lumini celeste,
Se plămădeşte iar un nou Adam.