La facultate!

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

Pe vremuri când copii eram,

Dormeam cu fratele de gât,

Cu aceeași lacrimă plângeam,

Și ne-mpăcam numaidecât.

Pe vremuri când copii eram,

Mușcam același colț de pâine,

Apoi cu joaca ne-ntreceam,

Și nu știam de-i azi ori mâine.

Acum mă-ntreb unde s-au dus,

Și ani, și joc, și al meu frate,

Doar părul alb îmi dă răspuns,

Și pozele îngălbenite și uscate.

Mi-s lacrimile râuri până-n cer,

Iar gândurile îngropate-n sânge,

Împovărat de ani, eu tot mai sper,

Că lacrima comună iar va plânge.

Pe geam, spre seară strălucesc,

Aceleași raze purpurii, bătrâne,

În mintea mea, e fratele, gândesc,

Venit să muște-un colț de pâine.

Sub coasa tristă stă răpusă soarta,

Deși, ne țin aceleași rădăcini,

Și eu, și el avem închisă poarta,

Iar drumul ne e plin de mărăcini.

Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar 

De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar 

În iubire toate încercările mele au fost în zadar.

De ceva vreme am în cap un singur gând murdar 

Să renunț la toate și din lumea asta să dispar 

Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.

Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?

Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit 

Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic 

O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic 

Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț 

În fața justiției supreme mă autodenunț 

Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Într-o toamnă uitată de ceasuri,

Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.

Toți frații ei căzuseră-n șoapte,

Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.

„Ce e cu tine, frunză stingheră?

De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”

O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,

Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.

Ea visa nu la pământ, ci la cer,

La dansul ce-l poartă norii spre stele.

„De ce să cad într-un humus stingher,

Când pot visa infinituri rebele?”

Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,

Ca o inimă care refuză să tacă.

„Nu sunt făcută să mor undeva,

Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”

Timpul trecu, anotimpuri rotiră,

Frunza rămase, dar ramura ei

Se-ncovoiase sub greutatea firii,

Sub truda de-a ține visul în tei.

„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,

Toți au căzut și pământul îi poartă!

Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?

Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”

Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,

Ramura-i plângea, dar ea strălucea.

Ea nu voia glorie, nici să se lase,

Voia doar cerul s-o învăluie-așa.

Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,

Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,

Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,

Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.

N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,

Doar o urmă de dor în al cerului cânt.

Ea a fost singura care-a sfidat

Căderea, uitarea, pământul uscat.

Și astfel se scrie o poveste nebună

Despre o frunză ce-a vrut să rămână.

Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,

Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.

Acum zâmbesc și-mi este bine

Că soarele ziua mă încălzește,

Dar frică-mi e că vine iarna

Cu gerul ei ce mă-ngozește.

Păstrez în suflet mare tristețe

Çă verdele se duce-n maroniu,

Iar versul meu este bacovian

Când rând pe foi încerc să scriu.

Copacii plâng că ramu-i dezgolit

Și parcă te îndeamnă să-i jelești,

Pe jos e catifea moale de frunze

Ce te îmbie puțin să te-odihnești.

E frig și toamna este tare târzie

Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,

Și griji îmi fac că anii tot se scurg

Rapid precum e un torent de ape.

Speranță-mi pun în primăvară

Când ochiul îmi va râde iarăși,

Văzând cum totul prinde viață

Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!

Venim acum la Tine, Tata Ceresc

Și știm că Tu ușa o ai mereu deschisă,

Iar pentru toți care în trup trăiesc

Aceasta nu a fost vreodat' închisă

Mai știm că Tu ești printre oameni

Și vezi necazul nostru pe pământ,

Simțim că Tu în noi iubire sameni

De când ne naștem pân' la mormânt

Pe Tine cu  toții te mărturisim

La Tine găsim și binecuvântare,

În Tine permanent descoperim

Iubire, dragoste, nădejde și iertare

Prin rugăciune noi toți te lăudăm

Pentru tot binele făcut la omenire,

Dar tot mai des pe Tine te rugăm

Să ne ferești de rău și-n-bolnăvire

La Tine știm că tot e cu putință

Și chiar iertarea celor cu păcate,

Când ei mărturisesc și au voință

Ca cele rele să nu mai fie repetate

Tu pe pământ cu dragoste-ai venit

Pe noi să ne salvezi de la pieire,

Iar oamenii cei răi te-au răstignit

Și de băut ți-au dat oțet și fiere

Știm că Tu ești viață, cale, adevăr

Și ne iubești pentru că ești iubire,

La Tine numărat e fiecare fir de păr,

Și doar la Tine noi găsim mântuire

Noi te rugăm să ne ajuți să biruim

Aicea pe pământ cele șapte păcate,

Să fim iertați atunci când noi murim

Și doar faptele bune să fie judecate

Vă rog nu mă băgați în seamă 

Când azi pe mulți vă contrazic, 

Eu sunt ca voi o lume trecătoare 

Și-n univers un punct destul de mic. 

Încerc mereu doar să vă spun 

C-am fost și eu un simplu lucrător, 

Ce zi de zi a pus pe zid o cărămidă 

Ca voi în timp să construiți un viitor. 

Dar oare toți gândiți pentru popor?

Când văd cât unii adunați în conturi, 

Iar când vă cerem puțin și pentru noi 

Ne ziceți c-avem prea multe mofturi. 

Prea mult ați dărâmat în astă țară 

Și prea puțin clădit în anii risipiți, 

Sunteți prea sus pe scară cocoțați 

Și-i greu la cel ce n-are să coborâți. 

Însă vă rog să-i ascultați pe oameni 

Ce v-au crezut și pus speranțe-n voi, 

Și le-ați promis să-aduceți bunăstare 

Așa că fiți umani și-i scăpați de nevoi!

Spune-mi vântule tu spune

Daca-i întâlnit în calea ta,

O ființă dragă mie

Ce mi-a furat inima?

Cum, nu știi tu cum arată?

Când suflai în părul ei,

La-ntâlnirea cea visată

Și plimbarea pe sub tei!

Nu pot crede c-ai uitat-o

Și să nu-ți aduci aminte,

De-ale noastre sărutări

Și iubita mea cuminte!

Oare nu pot să-ți mai cer

Să te vânturi c-altădată,

Să te duci și să te-ntorci

Pe o pală cu-a mea fată?

Văd că-ncepi să fii domol

Cànd îți cer să fugi mai tare,

Nu-mi mai ești de ajutor

Pentru mine n-ai valoare.

Nu te mai aud măi vântule

Sau n-ai fost deloc pe-aici,

Și-am vorbit în vânt cu mine

Dute vânt, n-ai ce să-mi zici.

Te-am căutat și te-am găsit

Cum tu în vis mi-ai apărut,

Viața în bine mi-ai schimbat

De când eu mâna ți-am cerut

Până să vii tu către mine

Și visul să fie împlinit,

Am ridicat rugă divină

Și-acum sunt mulțumit

Tu-mi ești prietena cea bună

Și dragoste-mi aduci mereu,

Cu tine eu pășesc în lume

Nimic nu mi se pare greu

Când supărări s-au mai ivit

Și ne-au adus amărăciune,

N-am dat vina unul pe altul

Și-am apelat la-nțelepciune

Acum sunt omul fericit

Lângă a mea soție,

Iubirea mi-o mărturisesc

Prin vers și rând...de poezie!

Când printre fete te-am văzut

Era pe toamnă, pe la-nceput,

Nu îmi explic cum mi-ai plăcut

Dar știu ce dulce-a fost al tău sărut

Îmi amintesc cum tu mi-ai spus

Că ai venit să îți încerci norocul,

Ce mândra-i fost când lista s-a adus

Și cum pe mine m-ai călcat cu tocul

Am tresărit simțind ceva durere

Ce mi-a trecut când te-ai scuzat,

Privirea ta m-a lăsat fără repere

Și instinctiv eu te-am îmbrățișat

Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire

Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,

Și-n mine-a năvălit torentul de iubire

Mulțimile de mreje, puternic m-au încins

............................

Ce a urmat a fost lunga poveste

Trăită zi de zi, fără punct în iubire,

Iar când în viață a apărut tristețe

Nu am căzut, sperând în fericire

........................ ....

Și-ndrăgostit am fost la prima vedere

De ea, ce-n timp mi-a devenit soție,

Din dragoste noi ne-am extras putere

Și-s fericit că sunt iubit de-a mea Mărie!