Trăiri contorsionate

Unui prieten

Tu ai muncit prin ţări străine,

Şi ai trei case făcute chiar cu stil,

Dar văd acum, bietul de tine

Că îţi duci traiu' într-un azil.

Corona virusul

Toţi se întreabă cum arată,

Virusul considerat fatal,

L-am văzut şi eu odată,

Ce mai…e mortal.

Lui S. Busuioc

În tinereţe nu stăteam deloc,

Şi alergam prin Busuioc,

Acum când am îmbătrânit,

Îl folosesc doar la gătit.

Unei telenuveliste

Tu zilnic vizionezi telenuvele,

Şi critici răutatea şi ura nemiloasă,

Constat că te inspiri mereu din ele,

Că văd aşa ceva la tine în casă.

Tratament

De eşti bolnav, te va trata vecina,

Chiar dacă ai un cancer sau tumori.

A studiat de prin reviste medicina,

O şansă de mai ai, cu siguranţă mori.

Căsătoria 

Când era copil, se ştie…

Era rău, mare război.

După-un an de căsnicie,

A cam devenit pisoi.

Alegere

Ţi-ai luat un înger de nevastă,

Femeie chiar de prima clasă,

Şi-acuma îţi e ca o năpastă,

Căci parcă stai cu dracu-n casă.

Ospitalitate

Bucuroasă m-ai primit,

Mă serveşti cu sucuri reci,

Şi în loc de bun venit,

Mă-ntrebi calmă: - Da, când pleci?

 Împăcare

M-aş împăca încă odată,

Cu toţi fraţii mei în cor,

Dar tot amân, ca acea dată,

Să fie după moartea lor.

Prietenilor 

Se-ntâmplă des, i-adevărat,

Să mai cădem într-un păcat,

Dar unii dintre noi, o spun spăşit,

Direct spre iad au drumul hărăzit.

Am învățat lumina,

Să-ți fie adăpost,

Când umbrele se-adună,

În traiul tău anost. 

Am prins din cer o rugă,

Și ți-am țesut-o-n vis,

Să-ți fie noaptea blândă,

Așa cum ți-am promis. 

Iar dacă-n zori de taină,

Te va atinge-un dor,

Să știi că-s eu, iubito,

Un astru privitor.

Și am rugat tăcerea,

Să-ți fie freamăt lin,

Să-ți legene ființa,

Cu brațe de senin.

Am strâns din stele calde,

O pulbere de dor,

Să ți-o presor pe pleoape,

Când visul ți-e ușor.

Iar vântului i-am spus,

Cu adierea-i lină,

Să îți atingă părul,

Și fața cristalină.

Ca-n fiecare clipă,

Când inima ți-e grea,

Să simți cum te cuprinde,

O mână ca a mea.

În palma dimineții,

Lăsat-am al tău nume,

Ca roua să ți-l poarte,

Pe liniștea din lume.

Am îmblânzit amurgul,

Să-ți fie umbră vie,

Să-ți coase peste umeri,

O caldă veșnicie.

Și-am scris pe cer cu stele,

Un legământ tăcut,

Să-ți fiu, din depărtare,

Aproapele pierdut.

Am căzut într-un vis,

Fără cer, fără soare,

Cu trupul închis,

Într-o rană ce doare.

Nu mai știu dacă sunt,

Sau doar umblu prin mine,

Ca un vânt furibund,

Ce din trecuturi revine.

Te aștept fără timp,

Fără chip, fără zare,

Și zilnic mă schimb,

Într-o ultimă stare.

Mi-e tăcerea mormânt,

Mi-e durerea povară,

Și tresar la cuvânt,

Ca un clopot de ceară.

Dacă vii, nu rosti,

Nici regret, nici iertare,

Doar privește, să știi,

Ce înseamnă întristare.

De-ai veni, ți-aș rosti,

Fără vorbe încărcate,

Ce înseamnă, a iubi…

Și s-aștepți pân' la moarte.

Și-aș păstra acel ceas,

Ca pe-un cântec în piept,

Tu, lumina din glas,

Eu, tăcerea ce-aștept.

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

Noi ne iubim pe țărmuri nevăzute,

Cu valuri calde și apa mai subțire,

Ca două mări din lumi necunoscute, 

Ce-și caută oceanul spre unire. 

Noi ne iubim sub ploaia nepătrunsă,

În noaptea prinsă-n ceruri de mister,

Eu sunt o rază veche, greu ajunsă,

Tu ești lumina ei dintr-un ungher.

Noi ne iubim ca umbrele pe zid,

Creând figuri ce stau îmbrățișate, 

În ciuda acelui fulger scurt, livid, 

Ce-ar vrea să mute brațele la spate. 

Noi ne iubim prin ochii de smarald,

Ca două stele ce se caută în întuneric,

Și-n universul nostru clandestin și cald, 

Trăim sub raza lunii care cade sferic. 

Noi ne iubim pe muchia dintre vise,

Ca doi străini chemați de-o soartă veche,

Și-n teatrul lumii ne-ascundem în culise, 

Ca să pășim pe scenă în pereche. 

Am rupt din mine un vers,

Să fluier încet o baladă,

Mă opresc pe alocuri din mers,

Cerul peste mine să cadă.

Simt că planeta îmi e inutilă,

Sfârâie carnea pe oasele mele,

Plouă de sus cu iertare și milă,

În jur am deschise mii de umbrele.

Am rupt din mine un vers, 

Să murmur cu el o poveste,

Magi să străbată drumul ceresc,

Prunc să se nască iarăși în iesle.

Mă las ispitit de mârșavul șarpe,

Mă arunc la picioare de sfinți,

Pasul îmi orbecăie-n noapte,

Căutând ai trădării arginți.

Am rupt din mine-o scânteie,

Și-o plâng cu lacrimi de foc,

Din jăratec să învieze o femeie,

Care să-mi pună versul la loc.

Am încercat să scriu despre liniște, dar tocul mi s-a rupt în cerneală,

am lăsat o urmă lungă, neagră, ca o tăietură pe hârtie.

Lumea de afară aleargă, își vinde timpul pe o noimă banală,

iar eu stau în mijlocul camerei și-mi număr rănile din știulete și vie.

E o tăcere aici care sună ca un geam spart în miez de iarnă,

un ecou al pașilor tăi pe o scândură veche, putrezită.

Toate cărțile pe care nu le-am citit ne-au luat ostatici și ne toarnă

pe gât aceeași poveste despre o dragoste prost rânduită.

Ce ne-a rămas din tot ce-am fost, din toată setea asta curată?

Doar un scrum pe care îl suflăm de pe marginea patului,

și-o frică veche, de neînțeles, care ne mângâie pe la spate,

ca o adiere rece venită direct din inima păcatului.

Mă uit la palmele mele: sunt goale și miros a lut și a vreme.

Nu mai am ce să cer, nu mai am unde să fug sau să mă ascund.

Și totuși, în bezna asta în care sufletul meu se teme,

există un singur adevăr pe care nu pot să-l mai ascund:

Că ne place durerea asta. Că ne place să ne sfâșiem în tăcere,

să fim propriii noștri călăi, propriii noștri martiri,

să ne hrănim din propria vină, din fiecare cădere,

și să murim de mii de ori... doar ca să simțim că mai trăim.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Ce-ar mai conta ? că e azi sau data viitoare

Tot acolo ajungem, în lagărele arzătoare

Chiar de-ar fii și o lacrimă de fericire

N-ar putea estompa tot focul de nenorocire

Căci nici de inima ar răcnii un cântec de slăvire

N-ar vindeca tot chinul din privire

Cum nici soarele nu-ncălzește inimile tuturor

Așa nici mângâierile tale nu vindecă un suflet temător

Zădarnic-ncerci să vindeci chipul unui lut

Dacă fiind spart, mii de cioburi s-au pierdut

Tot acolo ajungem, în iadul celor care n-au pierit

Căci de sângele celor iubiți ne-am murdărit

Doar o clipă să mă vezi zâmbind în taină

N-ai putea să afli toată suferința ce-o port de vină

Și nici gândul negru ce mă-npinge spre răposare

Peste rănile deschise presărate c-un strop de sare

Tot acolo ajungem, în eternul infern

Sau înălțându-ne spre un rai ceresc , nu pot să concern

Nici zece vieți de-ar fii nu ne-am putea întoarce

Pe vasul celor fără de prihană, că n-are nimeni să ne îmbarce

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Se rupe cerul pe sub pleoape

Și plouă-ncet cu gust amar,

Copacii, îngropați de noapte,

Trosnesc din crengi în mod bizar.

Un clopot vechi, cu limbi uscate,

Mai bate-n pieptul unui pin,

Iar îngerii, cu aripi aplecate,

Beau apă din izvorul cristalin.

O cioară croncăne-n poiană,

Iar moartea fuge peste munte,

Sub scoarța serii se răstoarnă,

O lună albă cu razele cărunte.

Sub pașii mei se rupe iarba,

Ca o bătrână ce oftează,

Până-n pământ îmi crește barba,

În timp ce anii se scurtează.

Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,

Și nici lumină sus pe cer,

Pe drumul negru și subțire,

Doar pașii mei împrăștie mister.

Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,

Copacii freamătă ca la un semn,

Și trupul mi se-mbracă-n frunze,

Iar carnea fragedă devine lemn.

Și brusc am devenit pădurea,

Cu frunze albe-n plină primăvară,

Mă ocolește îndelung securea,

Căci croncăne-n poiana mea o cioară.

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..