Îmbătrânesc de dor

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,

Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,

Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,

Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.

M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,

Că noi suntem altfel, că dragostea doare,

Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,

Ci omul ce minte, ce doar te folosește.

Cuvintele tale erau mângâieri,

Dar mâinile tale căutau doar plăceri.

Privirea-ți părea adâncă, curată,

Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.

Eu te iubeam, cu tot ce eram,

Și-n brațele tale credeam că rămân.

Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,

Lăsând în urma ta o iubire rănită.

Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?

A fost ceva real, sau doar un păcat?

Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,

Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.

Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,

Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,

Căci dragostea mea a fost adevărată,

Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.

Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,

Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.

Și poate cândva, vei înțelege târziu,

Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

O carte prăfuită 

În colț pe -o etajeră, 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă 

O rază de lumină

Alunecă pe o filă 

Și o privire  senină 

Citea creația umilă  .

Pulberea fu risipită,

Șlefuită cu migală 

Renăștea răsfoită,

Zâmbind cu sfială. 

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea Fără nume

De glorie străină. 

Respira-n cuvinte, 

Din metafore curgea, 

Trezea simțăminte, 

Fiorii ,culegea..

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T.