Îmbătrânesc de dor

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

El stă ca un stejar sub vânturi grele,

cu scoarța rece, fără glas,

dar seva lui poartă printre stele

ecoul unui vechi popas.

A vrut să taie dintr-o dată

rădăcinile ce-l țineau,

dar orice rană-n trunchi se-arată,

și foile șoptit oftau.

Căci pomul care-și neagă seva

și vrea să creadă că-i uscat,

tot în pământ își lasă cheia-

și n-are unde alt loc stat.

Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare 

Căci timpul e doar  ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită 

Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate

Căutând să audă un glas de speranță

Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină

Nu știe că e copac.

Nu știe că e pământ.

Între cele două necunoașteri

crește.

Esti precum un cal ce a aleargat singur  toata viata​

Iar el incearca sa te imblanzeasca.​

Te compara cu o autostrada infinita​

Cu o casa in flacari.​

Spune ca tu il orbesti ​

Insa  nu te ar putea parasi niciodata.​

E coplesitor sa ti fie alaturi ​

Dar viata lui e neplacuta fara tine.​

Nu te-ar putea uita.​

Te vrea. ​

Insa il ametesti,esti apasatoare.​

FIecare femeie,dinaintea ta sau dupa tine​

Este patata de numele tau​

Ii umpli gandurile ​

Buzele il dor amintindu si gustul tau ​

Corpul lui e doar o umbra ce o cauta pe a ta​

Dar  esti  prea intunecata  pentru el

Iubesti prea intens,​

Il vrei intr un mod atroce ​

Indraznet si sacrificial​

El iti spune ca niciun om nu poate fi la inaltimea celui care traieste in mintea ta​

​

Dar ai incercat sa te schimbi,nu-i asa?​

Ai tacut mai des ​

Ai incercat sa fii mai blanda ​

Mai tandra si mai draguta​

Mai putin instabila,mai putin treaza​

Dar chiar si in timp ce dormi,tu il simti​

Cum se indeparteaza de tine in vis ​

El pleaca cu ea spre un nou asfintit 

Insa tu nu ai terminat inca  de scris ​​

Nu poti schimba nimic​

Nu poti crea case din fiinte umane​

Daca nu vrei sa ramai tot restul vietii ratacita.​

A plecat deja  ​

 Lasa l​

Esti inspaimantatoare ​

Si ciudata

si frumoasa​

Esti un paradox​

Ceva ce nu oricine stie sa iubeasca.​​

Ușa nu se deschide.

Ușa nu se închide.

Stau în locul unde era zidul.

Cine nu-și aduce-aminte

Cum a fost copil, cândva,

Și, că nu avea vreo grijă

De nimic, ce se-ntâmpla. 

Rău sau bine-n jurul tău

Asta n-avea importanță,

Ușor treci peste necazuri

Când părinți-s...siguranță. 

Mergi la grădi și la școală

Cu bunicii, strâns de mână,

Ce-și doresc,...primul să fii

Și cu zece..mate..și română. 

Vii acasă, mergi spre joacă

Și des faci, vreo boroboață,

Când primești...o urechială

Și un ,,ordin "..treci și-nvață. 

.......................    

Toate-acum sunt amintiri

Puse-n vers, pentru nepoți,

Hai întoarce-te...copilarie

Și ne scapă... de roboți!

Șoaptele ce stau ascunse in umbră,

Îmi țin de veghe in seara sumbră,

In care setea oarba de euforie,

Devine doar o stare de nostalgie.

Uneori aștept doar sa plece,

Ca sa nu îmi mai fie iar rece,

Ca sa pot să adorm in pace,

Fără să mai simt dureri de ace.

Prezența lor în subconștient,

E bulversantă de suficient,

Pentru mine, o simpla ființă,

Ce pare a fi desprinsă de conștiință.

Liniștea îmi e un haos de durere.

Будильник зазвинел внезапно
Зачем? Ведь спал я очень сладко
Умывка, глажка, безвкусный кофе
Так ведь делают все профи!

В заполненой маршрутке жарко
Ехать на такси - затратно...
Сидит девченка, глаза карие
А ты стоиш - где равноправие?

Включаешь комп, зивая смело
и музыку чтоб душу грело
Читаешь почту, бред
А на часах и девять нет

Заходит шеф - лицо кирпич
и говорит "Тотул ва фи брич"
Собравшись духом, очень внятно
Кричю, Эй шеф а где зарплата???

Продолжение следует...