Îmbătrânesc de dor

Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –

Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.

De parcă palma lor e mâna mea,

De parcă vina e sângele ce-mi stă.

Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,

Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.

Durerea mea? O glumă pe buzele lor,

Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.

„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?

Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”

Dar cum să fii vinovat că respiri,

Când tragi aerul lor plin de spini?

Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,

Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.

Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă

Loviturile lor – și vina întreagă.

Am încercat să urlu, dar urletul meu

E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.

Am fost un copil ce-a cerut un loc,

Dar locul meu e mereu greșit, în foc.

De ce durerea mea trebuie să se plece?

De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?

Când toate zgomotele lor se înfig în mine,

Eu tac, eu iau, eu devin rușine.

Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,

Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.

Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –

Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.

Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,

Privind cu ochii tăi adânci și goi,

De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,

Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?

Citești, dar niciun răspuns nu vine,

Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,

Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,

Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.

Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,

Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,

Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor

Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.

Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,

Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,

Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,

Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.

Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,

Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,

Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,

Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.

Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,

Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,

Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,

Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

Vioarele își serbează nunta-n graiul meu ce se irosește cu fiecare cuvânt "mă dor"

Mă dor tristetele zori că nu mai vin și mă lasă scufundată-n mănăstirea viorilor cu-n glas ce se sting 

Ele zbiară în suspin pe fiecare coardă a inimii mele si fiecare notă răsfrântă plânge numai și numai de dorul pentru ele

Notele obișnuiau să îi daie cântării fericirii mele, iar peisajul răsuna a chitară vioaie și plină de viață care își ducea traiul trăind o serenadă

O serenadă a nopții scânteie ce învăluie iubirea-n discreția amorului de după perdele de safir

O cheie sol, o notă muzicală ce iubea să se încălzească la razele sale fierbinții

Și o compoziție întreagă din atomi ei doar ție îți cânta

Pana și în ploaie ele predominau a sclipirii amor ce amortiza căderea sufletului meu

Acum privindu-mă singură, nici nu mi-aș permite să îmi dau dreptul la fericire căci nu cred că merit așa dar, mai ales când nici măcar de tine nu eram vreodată demnă căci îmi preferam soarta cu spini, să fie legată cu seceta  unui sunet de vioară ucis, ce urcă cruciș spre realizarea ce-l așteaptă,că nimeni vreodată nu-l va iubi cu adevărat

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Aș vrea să cred ,

Că mă asteaptă încă 

Căsuța mea din luncă .

E tristă și tăcută ,

Cu ușa încuiată ,

Și lacătul pe poartă .

Perdeaua din fereastră

Ascunde-n ea lumina

Ce intra în casă

în zilele de vară .

Am flori ce râd în geam ...

Si fructe dulci in ram .

Zorele și zambile ,

Lalele , trandafiri ,

Iriși , liliac

Crescute cu mult drag ;

Prietenii de-o vară ,

Meri , caiși , gutui ,

Vișini și cireșe coapte .

Seri și nopți cu lună plină

Greieri , licurici prin iarbă

Magia nopții de vară .

Am un cățel și o pisică ,

În căsuța mea cea mică .

                    T.A.D.

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

A lição sobre o cubo

Um pedaço de pedra é tirado,

ele esculpe com um cinzel de sangue,

brilha com os olhos de Homero,

está raspado com raios

até que o cubo saia perfeitamente.

Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes

com a sua boca, com a boca dos outros

e principalmente com a boca da infanta.

Depois disso, um martelo é levado

e de repente um canto do cubo desmorona.

Todos, mas absolutamente todos dirão:

- Que cubo perfeito teria sido

se não tivesse um canto quebrado!

Ce criză mondială?
Serios — care?
Cea din ecrane, cu cifrele-n dinți,
sau cea care urcă, mută, prin haine,
când stai singur în cameră
și te miri că nu te mai doare nimic?

Nu e despre bani.
Banii fac acrobații în conturi,
vin, pleacă, se pierd,
un spectacol de umbre cu cifre.
E despre golul acela
care nu are IBAN.

Am devenit experți în supraviețuire
și am rămas ucenici la trăit.

Scroll. Like. Next.
Repeat.
Metronomul acesta ne macină zilele,
ne consumăm în miniaturi de sens,
în dialoguri de-o silabă
și apropieri cu termen de garanție.

Ne e frică să simțim
fără martori, fără ecrane,
fără confirmarea unui „share” virtual.
Dacă nu am postat,
oare am fost cu adevărat acolo?

Și totuși —
din când în când —
cineva frânge ritmul.
Își ridică privirea din flux,
respiră adânc, ca după un înec,
și își amintește, brusc,
că a fost, cândva, viu.

Aceasta e revoluția reală:
nu una strigată prin piețe,
nu una virală, cu mii de afișări,
ci una tăcută, sub piele.
O insurecție a interiorului.

Să simți din nou.
Să-ți pese.
Să rămâi în loc.

Fiindcă, poate,
criza nu e un zid —
ci crăpătura prin care începem
să vedem lumina,
altfel.