Am iubit și eu odată o femeie

Mă uit în ochii tăi, iubito, Care de lacrimi şi durere sunt plini, Inima în mine plânge, Trupul parcă mi-i pe spini. Vreau să te întorc din drum, Din drumul acesta, al despărţirii, Dar totul e în zadar acum, Căci s-a stins în tine flacăra iubirii. De-aş putea să întorc timpul înapoi, Să fim iarăşi tu şi eu, Tu să fii o floare între flori, Eu soarele tău. Dar viaţa acum îmi pare un infern, Fără tine, frumoasa mea, Acum nici de moarte nu mă tem Te rog, te rog nu mă lăsa! poezie de Vladimir Potlog

Mi-e dor de sat, unde veşnicia e la ea acasă,

Mi-e dor de sat unde vinul stă limpede în ulcior,

Unde pâinea e tăiată în două şi e pusă frumos pe masă,

Unde mă aşteaptă un suflet sfâşiat de dor!

Mi-e dor de sat, unde primăvara pomii sunt în floare,

Mi-e dor de sat, unde miroase a pită coaptă!

Unde se-aude susur de izvoare,

Acolo veşnicia cu adevărat mă aşteaptă.

Să fim în doi pe vânt şi ploi, Chiar de suntem cu griji şi cu nevoi, Să fim în doi pe acest Pământ, Să fim uniţi până la mormânt. Să fim în doi, iubitul meu, Trupul meu să fie al tău, Inima ta să fie a mea, Să ne iubim toată viaţa aşa. Să nu ne vorbim de rău, Căci martor este Dumnezeu, Căci el o să ne judece în ziua de apoi Să fim în doi, să fim în doi... poezie de Vladimir Potlog

Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

 La început am privit răsăritul, Cu ochi plini de bucurie. Apoi a venit asfințitul, Care nu mi-a plăcut nici mie, nici ție. La început a fost iubirea Cu parfum de liliac, Apoi a venit despărțirea Care nu mi -a fost nici mie, nici ție pe plac. La început a fost plăcerea Și eram atât de fericiți. Apoi a venit Durerea Și am rămas singuri şi umiliţi! La început am avut de toate Și ne părea că așa mereu o să fie, Dar viața e frumoasă, Dar și plină de melancolie. Poezie de Vladimir Potlog

Dar lumea zice că am mâini de aur,

Că din piatră seacă pot face un tezaur.

Sunt un om simplu cu palmele crăpate,

Căci zidesc ziduri de lemn şi de piatră zi şi noapte!

Sunt un om simplu şi muncesc în sudoarea frunţii,

Pentru bucata mea de pâine pot ciopli şi munţii.

Sunt un om simplu, dar când săp o fântână sau ridic un gard de piatră.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a pus în mâni un ciocan şi o daltă.

Când îi fac unui bătrân un scaun ca să poată sta cu ai săi la masă.

Mă simt împlinit şi viaţa îmi pare mai bună, mai frumoasă.

Tu ești poemul pe care eu încerc să-l cânt,

Sau mai degrabă un sonet de

primăvară,

Căci tu ești ciripitul rândunicilor sosite de curând,

În înflorita veselă grădină cu stupi și liliac,

Și totuși afară este toamnă...

Eu vreau să-ţi cânt al meu sonet însă tu râzi,

Și uneori preferi să verși o lacrimă amară,

Sau când te cert ca mai apoi să am regrete, îţi cânt sonete,

Poveşti de dragoste sau de amor,

Târziu în toamnă sau chiar în iarnă,

Fără să simt nici teamă sau regrete!

Nu mai contează, sunt doar poeme de iubire,

Ce se doresc mereu aprinse,

De mine sau de tine,

Distinsă doamnă fostă domnişoară,

Sau chiar a basmelor de vis copila de odinioară.

(Volumul de poezii Sonete de amor) 

Ce m-aș face într-o zi,

Aflând că timpul ni s-a scurs,

Când ridurile de pe față

Ne spun iubirea cât am plâns.

Ce m-aș face atunci când poate,

Prea greu ne vom deplasa,

Știind că a fost o vreme în care

Și sufletul ne alerga...

Ce m-aș face când statura

M-apleacă numai să te-ncalț,

Să-ți pup piciorul și cu mâna

Și rochia să ți iau la dans.

Ce m-aș face atunci când glasul,

Atât de dulce, răgușit,

Ar vrea să-ți spună înc-o dată

Ce clar și sincer te-am iubit.

Ce m-aș face când vederea,

M-ar împiedica s-admir,

Inocența și privirea

Ce m-au cules dintre străini.

Ce m-aș face de-aș uita,

Unde ți-e inelul, ceasul,

Și prin câte aș căuta,

Ți-aș găsi numai obrazul.

Ce m-aș face până la urmă

Dacă totuși ai afla

Că prin câte eu aș trece

Ajung tot la inima ta.

Oare cum iubește un om?

Cum se întâmplă iubirea?

Inima bate tare,

Asta știu eu,nu din întâmplare

Doar așa am auzit,

Dar cum se simte dacă ar fi un fenomen?

Oare ar fi vântul cu polen?

Sau ar fi soarele mai lent

Eu cred ca ar fi curcubeul rozaliu-dement,

Acel roz de este foarte persistent,

Dar dacă ar fi fost o boală?

Sau cumva un poster de școală?

Ce contează ce ar fi el,contează ca este.

Dar eu cred ca știu cine ar iubii cel mai tare!

Caracatița din mare,

Are trei inimi care bat și mai tare,

Cred ca iubește toate ființele din mare,și de ce nu și ființele de pe pământurile moale și arzătoare,

Iubirea lui ar fi roșu foc ca și focul din iarmaroc

Într-o zi oi afla și eu ce e iubirea asta mare

Când oi află vă voi anunța cu nunta mare din zare în timp de sărbătoare.

Aș vrea să-ți fiu stăpân în nemurire,

Să te învârt cu drag într-un tangou,

Să-mi fii pe veci un minunat cadou,

Un vis plăpând și-o splendidă iubire.

De bună seamă, cu deplină grijă,

Îţi port absenţa ca pe-un spin în talpă,

Şi-n fiecare noapte simt o schijă,

Cum inima în două jumătăți o crapă.

Te simt în sânge ca o veche rugă,

Ce nu se stinge-n plânsul prefăcut,

Şi-n fiecare zi cu tine-n fugă,

În trupul meu rămâne un tribut.

Şi când m-aplec peste oglinda rece,

Aştept s-apari în umbra mea de ieri,

Căci tot ce-am fost rămâne şi va trece,

Doar prin ecoul paşilor stingheri.

De bună seamă, chiar de n-aș fi vrut,

Te port în oase, cum poartă rugu-n vie

Sămânța veche a unui bob căzut,

Ce-n fiecare primăvară reînvie...

Nimic nu-mi este fără tine-ntreg,

Nici plânsul meu, nici pâinea de pe masă,

Cu umbra ta în fiecare zi mă șterg,

Și-aduc pe umeri soarele acasă.

Ploi multe am văzut,poate milioane,
Am învățat de ele să nu mă preocup,
Dar una-n a mea inimă,străbate canioane,
Călcâiul lui Achille pentru al meu trup.

Seceta veni, veni ca o smintire;
N-am crezut, nu o să cred,
Pe mine nu mă iert,
Scumpă și amară amintire.

A mea alegere a fost
Marea să mi-o las pustie;
Închis în propriu adăpost,
Mă înec singur în barca de hârtie.

Din zeci de glasuri,de oameni cunoscuți,
În visul plin de teamă
Unde fugeam desculț,
Simțeam că cineva mă cheamă.

Mă cheamă-ntr-un străin regat,
Naiv, fără să știe
Că acum, pe veșnicie,
De-o piatră sunt legat.