Clopot surd

Un zid înalt e-n fata iubirii noastre,

Tristețea a doua inimi albastre

Ce se ating ca doua stele,

Prin raze de gând profund

Și prin trăiri maistre,

Și totuși, un abis e între ele...

Ce-nseamna o iubire infinită...

Să fii urat și inima-ti să simtă,

Să fii lovit și să zâmbești: Îi e bine..,

Cuvintele săgeți să-ți fie

Și totuși, in ochi să ai lumini divine,

Să lăcrimezi de-atata pulbere

Ce glasul drag cu tunet pune

Peste onoarea ta,și inima-ti cea vie,

Și totuși, in suflet sa mai fie încă,

Înalta ca cerul, ca marea de adâncă, dragostea...

Aceasta-i o iubire infinită...

Tu ești oceanul care ne desparte,

Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,

Ce ar fi ea fără de apa-albastra,

Conturul frumuseții ei apare

Când ea pluteste-n largul tau..

Și minunatul soare pălește

Văzând iubirea lor atât de mare...

Destinul poate că ne e dușman,

Dar farmecul iubirii noastre poate

Șterge distanta dintre adânci ape,

Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua

Ce se unesc,si-afara ploua,

Căci cerul plânge când distanta doare,

Dar inimile noastre au culoare,

Și ochii noștrii se topesc unul în altul,

Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..

Atât de aprinsa-i steaua iubirii de viață,

In raza ei sunt clipe ce strălucesc sublim,

Dar din adânc apusul pândește ca o ceața

Și tulbura seninul de-un auriu divin..

Când râsul meu scânteie, puternic, luminos,

Un gând atât de rece și de întunecos

Îmi taie răsuflarea...

Privirea mi-e pierduta...

Destinul mi-l descos:

O, Doamne,cum poți oare un răsărit frumos

Să-l stingi c-o noapte neagra?

În cartea vieții, neștiută,

Să lași ultima filă tristeții, nemilos,

Ca un cocor ce zboară sub ceru-albastru pur,

Și săgetat de fulger,cu aripa căzută,

Se prăbușește tragic în hăul cel sticlos..

Un univers se stinge-

incet,povestea vietii

noastre,

Dar ce frumos a

existat,creand mirifice- astre,

O lume cade in abis,cu

sentimente,ganduri,

Dar undeva rämâne scris,într-un trecut albastru,

Puternic,fiecare vis, ca un

concert maiestru...

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor

VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…

VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Suflet drag ,
Pentru o  secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea  sa devina
O eterna clipa

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

    Astăzi, nu vreau să mint sau să spun adevăruri,
    Vreau să-nțeleg țărmul străpuns de valuri,
    Cum soarele la apus îmi încălzește gândirea,
    Iar amurgul proscris îmi adâncește privirea...
    
    Și fiecare val care se stinge, fiecare nor,
    Vor ridica din umbre, cuvinte care dor...
    Și am să le las înscrise pe înalte frunți,
    Cununi de lumină, întrupate în punți...
    
    Aceste treceri însetate înspre ziua de ieri,
    Mă grăbesc spre niciunde, spre nicăieri,
    Nu vreau să mai fug, vreau să ies la lumină,
    Din umbrele grele și transparente de vină...
    
    Nu vreau ca pașii să-mi stârnească ecou,
    Vreau să m-aud respirând iarăși, din nou,
    Să mă cuprind, strâns, cu brațele mele,
    Ca apoi să răzbat către soare prin piele...

Suflet drag, 

O zi în viața 

În dar am mai primit 

O nouă zi ,

O rază de soare,

Un zâmbet pe buze. 

Cerul îl privesc 

Când pe iarba zăbovesc 

Gândire semantică 

Abstractă - lucidă 

Inspir adiere de viață 

Expir gânduri uitate 

Gânduri despre iubire 

Despre nemurire de neam 

Întrebări puse 

Dar neraspunse 

... si un apus privesc 

Alene ma ridic 

Ma îndrept spre stele 

Iar asa a trecut 

Printre doua lacrimi 

Și un zâmbet 

Alte zi din a mea viață.