Am iubit și eu odată o femeie

Mă uit în ochii tăi, iubito, Care de lacrimi şi durere sunt plini, Inima în mine plânge, Trupul parcă mi-i pe spini. Vreau să te întorc din drum, Din drumul acesta, al despărţirii, Dar totul e în zadar acum, Căci s-a stins în tine flacăra iubirii. De-aş putea să întorc timpul înapoi, Să fim iarăşi tu şi eu, Tu să fii o floare între flori, Eu soarele tău. Dar viaţa acum îmi pare un infern, Fără tine, frumoasa mea, Acum nici de moarte nu mă tem Te rog, te rog nu mă lăsa! poezie de Vladimir Potlog

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

Destinul ne-a unit Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă. Când frunzele cad alene de pe ram, Când fierbe vinul în butoaie Și soarele răsare din ce în ce mai rar la geam. Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă, Într-o seară ca din povești. Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă... Și veșnic o să mă iubești. Trec anii peste mine, peste noi, Dar nu o să uit ziua cea de toamnă. Când am jurat să fim în doi Și tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă. Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit, Dar dragostea noastră ne ține împreună. Poate destinul ne-a unit, Ca să facem lumea puțin mai bună! Poezie de Vladimir Potlog

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

Unica fiinţă Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

A fost foamete în țara mea și satul meu. Oamenii au suferit mai mult, Decât a suferit pe cruce Dumnezeu. Omul nu mai era om. Pomul nu se mai simţea pom. Se auzea plâns de copil Atunci și Dumnezeu parea să fie și el inutil. O mamă care își ținea copilul înfometat la piept. Plângea încet, plângea aproape fără regret, Căci moartea venea fără să zică nici un cuvânt Și lua cu ea acel suflet plăpând. Nici cerul lacrimi nu mai avea de atâta durere și plâns, Căci pământul parea un iad, un iad de necuprins! A fost foamete în satul meu și în țara mea. Cât voi trăi pe pământ Eu durerea aceasta nu voi uita-o nicicând. Poezie de Vladimir Potlog

Datorita frumusetii tale s-au scris carti.

Carti de dragoste

Carti de istorie

Esti un fel de Afrodita care , era curtata de cei 12 zei.

Ai un farmec aparte

Ai un farmec ce ,cu greu poate fi descris in cuvinte.

Esti o persona norocoasa ce traieste visul a milioane de femei.

Visul de a fi iubita.

Visul de a fi dorita.

Visul de a fi inteleasa.

Esti acea frumusete ce va dainuii peste timpuri.

Esti acea enigma ce nu poate fi descifrata

Dar toata lumea ar vrea sa te cunoasca , sa te cucereasca.

Prin aceste cuvinte vreau sa-ti spun ca esti frumoasa.

Toate mi se întâmplă în vis

Așa ne-a fost nouă scris.

Până la tine-i cale lungă

Gândul poate să ajungă

Atât ne este permis

Ne privim  înduioșați

Și cu ochi înlăcrimați

Noaptea asta-i generoasă

Ești iarăși oaspete în casă

Mai trăim încă o dară

Povestea cea minunată

Sufletul dorul și-a stins

Cănd în brațe  m-ai cuprins

Toată noaptea am colindat

Aveam aripi, și am zburat

Peste  creste, pe sub mări

Când visul se destramă în zori

Fără "trebuie" nu există direcție,

Fără direcție nu există nimic,

Concretul dispare dacă nu există abstractul "trebuie"

De aceea trebuie să te iubesc!

(11 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Sub cerul argintiu de stele,

Se-ntinde tainic peste zare,

Povestea ce-n visuri se pierde,

Și-n inimi lasă alinare.

Pe malul unui râu ieșise,

O floare albă cam plăpândă,

E luna-n cer, regină-n vise,

Ce-n ape clare se răsfrângă.

În vals de îngeri, doruri zboară,

Prin văi ascunse de mister,

Și glasuri tandre, lin tresară,

La marginea unui eter.

Timpul, parcă, 'și pierde rostul,

În dansul nopții fermecate,

Iar umbrele, în mii de clipe,

Se leagă-n doruri neuitate.

Tu, visător cu ochi de aur,

Privești la cer, cerând răspuns,

La tot ce inima îți cere,

În ritmul unui vechi disjuns.

Și-n dimineața ce-ți zâmbește,

Cu blânde raze te-nvrăjbește,

Rămâi cu gândul dus departe,

În lumea-n care totul arde.

Căci viața e un vis de ceară,

Topit în clipe de splendoare,

Și tot ce-i efemer ne-nvață,

Că dragostea-i nemuritoare.

De la extaz la agonie
M-ai omorât puțin câte puțin
Acum ești muză pentru această poezie
Cândva, ai fost a lumii din care aparțin

Frumoasă asemenea zilei de vineri
Dar cu nervii unei zile de luni
Aș blestema timpul să rămânem tineri
Să nu mai fim subiecții unei ficțiuni

Dincolo de nori cu gândul la paradis
E prea târziu să mă poți trezi din vis
Iubirea ta pentru mine, greu de înțeles
Din păcate nu sunt pentru tine cel ales

În cap aud numai pustiu

Căci n-am să-ți fiu și n-ai să-mi fii

Si plec, dar plec și nu mă-ntorc..

Căci nu mi-ai fost și n-am să-ți fiu.