O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Category: Diverse poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 26 декабря 2024
Views: 225
Poems in the same category
Rugăciune
Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,
Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.
Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea,
Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea.
Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag
Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.
Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi,
Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...
the girl you haven't seen
As vrea sa mai scriu doua cuvinte
Da cam trist afara azi
Si inima bate încet și cuminte
De parca din cer ca în vis cazi
N-as zice ca-i vesel în casa
Fiindcă toți deja s-au culcat
Dar totuși ca mâța pe masa
Visele mele au plecat .
Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat
De picioare Dorul
Sa fiu poet incurcat
Si de aripi ma cuprinde zborul ...
Iar cel ce sufera-creerul,
Nu ma întreabă nimic
Iși face el lucrul ca greierul
Si ma primeste de inamic.
Știu, nu sunt cea mai fericita
Dar sunt în adânc iubita
De sine, de ei și de ...cine?...
A ,stai ,ca Dorul vine
Ajunge pe azi atât debilizm
Îmi pare rău de tine
Ca vei citi fără mine
Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣
de Alexandra
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
Rugăciune
Din înaltul cerului trimite-mi,Doamne,mâna Ta cea tare,
Ca sunt scufundată-n valuri și mă clatin rău pe mare.
Când îngenunchez Stăpâne și ca să ma rog as vrea,
Vin ispitele alături și-mi încurcă mintea mea.
Dar vino, Doamne, lângă mine când eu Te chem cu drag
Ajută-mă IIsuse să trec al greutății prag.
Ființa mea e slabă, dar întărește-o Tu cum știi,
Prin valurile lumii-acestea cu mine, Doamne, Tu sa fii...
the girl you haven't seen
As vrea sa mai scriu doua cuvinte
Da cam trist afara azi
Si inima bate încet și cuminte
De parca din cer ca în vis cazi
N-as zice ca-i vesel în casa
Fiindcă toți deja s-au culcat
Dar totuși ca mâța pe masa
Visele mele au plecat .
Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat
De picioare Dorul
Sa fiu poet incurcat
Si de aripi ma cuprinde zborul ...
Iar cel ce sufera-creerul,
Nu ma întreabă nimic
Iși face el lucrul ca greierul
Si ma primeste de inamic.
Știu, nu sunt cea mai fericita
Dar sunt în adânc iubita
De sine, de ei și de ...cine?...
A ,stai ,ca Dorul vine
Ajunge pe azi atât debilizm
Îmi pare rău de tine
Ca vei citi fără mine
Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣
de Alexandra
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
O inimă infirmă
A ta privire îmi confirmă,
Că inima îți e infirmă,
Si mai-nainte decât toate,
În tine două firi se zbate.
Sub ochii tăi, ce nu pot plânge,
Întreaga ură încet se strânge,
Și - mprăștii-n jur fără habar,
Doar întuneric cu un gust amar.
Iar cu alți ochi de te-ai privi,
Ai înțelege cum ai fi,
Căci fără zbor ori fără vis,
Vei fi cu sufletul închis,
Și-n pieptul tău, ca-ntr-un mormânt,
Va bate același strașnic vânt,
Și-n loc de șoapte de amor,
Vei auzi un plâns asurzitor.
Salba de mărgele
Din infern tot cad păcate,
Omul umblă printre ele,
Și le-adună apoi pe toate,
Ca pe-o salbă de mărgele.
Și le poartă cu mândrie,
Ca pe pietre prețioase,
Lumea toată să le știe,
Că sunt bune și frumoase.
Dar șiragul tot se-adună,
Și mărgeaua se-nmulțește,
Trupu-i greu și-o să-l răpună,
Dar el strânge, nu se-oprește.
Salba-i mare și lucește,
Parcă-i aur și cu jad,
Şi-l conduce mișelește,
Spre o gaură de iad.
Ce podoabe minunate,
A strâns bietul suflețel,
Și-a căzut cu ele-n moarte,
Neputând zbura spre cer.
Other poems by the author
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.