O societate bolnavă

"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."

E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat

Cu lungi şi cu negre perdele

Iar eu sunt cu turma departe de sat,

Şi-am grijã de oile mele.

N-aş da nicidecum pe vreuna din oi

Din cele aproape o sutã.

Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi

Şi nici pe aceea limbutã.

Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,

Şi ele se strâng lângã mine

Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":

Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?

Nu poate fi... numai temutul rival

Ce vine sã fure mâncare.

E fiarã. Şi ei i se pare normal

Ca oile sã mi le-omoare.

Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!

Chem paznicii stânii sã vinã

Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi

Când stâna de sânge e plinã...

Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc

Nici el nu se joacã cu mine.

Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,

Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!

Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...

Sã apãr a mea micã turmã

Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas

Şi-am prins lupul pânã la urmã!

Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis

Sã-l las sã se ducã în pace,

De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris

Cã pagubã nu îmi mai face.

Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"

- Pe spate lovindu-l cu şlapul -

"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,

C-atuncea plãti-vei cu capul!

Scãparea ta este cã n-ai omorât

Vreo biatã oiţã firavã;

Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât

Pe datã şi fãrã zãbavã!"

Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi

Cum fuge hârciogul de ploaie;

Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi

Nici pofta de carne de oaie.

Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei

Şi-n ziua a patra, spre searã

Se-aude un foşnet în turma de miei:

Mã calcã potrivnicul iarã!

Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;

E cel ce-l lãsasem cu viaţã!

Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:

Simt sângele cum îmi îngheaţã...

Pe bolta de lacrimi se vede acum

O stea ce-a cãzut dintre stele,

O frunzã din paltinul de lângã drum,

Şi-o oaie din oile mele.

Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...

Se face cã nu mã cunoaşte!

Chiar clopotul satului sunã prelung

Cãci ştie urgia ce-l paşte.

Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris

Scutindu-mi avutul de haite?"

Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis

Începe din nou sã se vaite.

Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,

Se tânguie ca înainte,

Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"

Ştiind acum clar cã mã minte.

Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"

Şi-şi luase rãsplata deplinã

Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup

Zicându-şi cã nu-i el de vinã.

                         ☆

Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel

Pãzindu-vã turma de rele,

Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel

De sânge, pe bot sã se spele!

Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,

Cã are o tacticã veche!

Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi

Nu lupii ce dorm pe-o ureche!

                         ☆

C-o mânã aprind un cuptor de scântei,

Cu cealalt- apuc o secure,

Sã vinã spre stânã o sutã ca ei

Cã fug înapoi spre pãdure!

Scumpă copilărie 

Dragă, argintie,

Mereu cu bucurie

 În cămașa aurie.

Pe dealuri alergând,

Floricele culegând, 

Coronițe împletind 

 Și pe cap purtând...

O copilărie fericită, 

E viață împlinită!

Fără mamă, tată, 

E viață zbuciumată!

Copilăria-i o povață, 

Ce mă-ndrumă-n viață!

Cu bujori în obrăjori,

Cu lacrimi în ochișori. 

Copilăria e ca o floricică 

Ce-nflorăste ca o mămică,

Dulce, dragă și duioasă 

Ca bunica de frumoasă!

Copilăria-i prețioasă, 

De Dumnezeu aleasă!

Cu bomboane, ciocolată, 

Cu o mamă și un tată.

Ce scurtă-i copilăria!

Plecând cu bucuria!

Ce-n suflet o aveam,

Cu drag o purtam...

Copilăria-i lucru de sfânt 

Ce-l găsești doar pe Pământ!

Pe ploaie alergând,

De tristețe plângând...

Totuși florile copilăriei

Sunt amintirile veseliei,

Simțindu-le odinioară,

Ca fiind ultima oară. 

La tăticu alergam,

El în brațe mă lua,

Pe obraji mă săruta -

Ce copilărie dulce aveam!!!

16.10.2019

Din când în când îți mai aud vocea,

Și-apoi îmi șoptește viața :

Nu te mai amăgi!

Ești prea rara,Iubirea doare ,și pleacă 

Se tot întoarce la tine,

Te lovește ,și apoi iar te cheamă 

Nu-l iubi,iti pune puțină otravă pe rană, 

Greșesc,dar nu își cer un " iarta-mă" 

Nici ochii tăi acum nu mai spun " Vino înapoi"

,"ia-mă " Chiar dacă  plângi pana-n zori,și îți tot uiti ratiunea tot înecată în fiecare noapte ratată "

Cine ești când nu te vede nimeni,

Când umbrele-ți dansează pe pereți,

Când gândurile-ți curg asemeni,

Poveștilor nespuse, așezate-n vers?

Cine ești când ziua se sfârșește,

Și noaptea vine, blândă, peste cer,

Când masca vieții se desprinde lin,

Și sufletul se pierde în mister?

Ești visătorul, cel ce-și scrie

Poveștile în taina serii calde,

Sau poate ești un simplu muritor,

Cu doruri neștiute și întrebări miliarde?

Ești strop de ploaie, rătăcit prin lume,

O rază-n întuneric, fără nume,

Sau ești un fluture ce zboară,

Din floare-n floare, căutând comoară?

Cine ești când nimeni nu privește,

Când inima ți se aude doar în șoapte,

Când sufletul ți-e singurul prieten,

Și timpul parcă stă, uitat de toate?

Poate ești tu, cel adevărat,

În liniștea adâncă regăsit,

Un suflet liber, neîncorsetat,

De-a lumii zgomot, de-al ei infinit.

Cine ești când nu te vede nimeni?

Poate răspunsul stă în liniștea ta,

În acele clipe rare și senine,

Când ești doar tu, și ești așa cumva.

Vine Crăciunul, bunicule, vine Crăciunul..

E bucurie pe pământ și luminițe ard,

Și peste tot colinde cant, și e miros de brad..

Bunicule,tu de mă vezi, cu îngerii alaturi,

Cu dor nespus te-mbratisez,

Cu gândul intorcandu-ma în căsuța noastră mica,

Privind pe geam fulgii de nea

Și ascultând iar vocea ta, un rai ce din amintirea mea

Nicicând nu se va șterge,

Și când pe cer apare-o stea,strălucitoare,magica,

Îi cer doar pacea să ți-o dea,bunicule,

Tu înger ce mi-ai dat iubirea ta,

În raiul din căsuța noastră mica..

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea?

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

M-am săturat de versuri goale,

De rime false, de roze pale.

În cărțile-mi pline de amor,

Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.

Cu mâna mea, prin cețuri dense,

Scriu poezii fără pretinse

Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –

Dar nu-i iubire, nici ruine.

Tu, care-ai fost al meu izvor,

M-ai părăsit și sunt un nor

Ce rătăcește-n noaptea mută,

Pe străzi pustii, de ploi bătută.

Îmi tremură stiloul stins,

Sub gândul tău pierdut, întins

Ca o aripă de vânt departe,

Ce frânge-n mine frunze moarte.

Scriu „te iubesc” de formă, sec,

Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.

Nici un cuvânt nu-ți port în dar,

Nici un altar nu-ți fac, doar jar.

De-ai reveni, ai da fior

Poeziilor fără dor,

Și-ai înflori din nou în pagini

Un vis uitat, sub mii de margini.

Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,

Cuvintele-mi sunt doar o povară.

Scriu despre dragoste, dar nu știu

Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.

O, întoarce-te, fă-mă vie,

Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie

Din inima care, iară, bate –

Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.

Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține 

Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată

Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță

Singura lumină ce va pătrunde pe 

cer va fi lumina cuvintelor

Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet

Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată

Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.