O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 26 decembrie 2024
Vizualizări: 154
Poezii din aceiaşi categorie
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.
Câte am pierdut
Câte am pierdut
Am pierdut multe în viaţa aceasta,
Şi nu mai sunt eu bucuroasă,
Cum am fost parcă vreodată.
Am înnotat în sângele morţii,
Fâcând un pas,nebun
Şi straniu.
Dar nu regret,că l-am făcut
Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.
Mi-a fost dat multe ori să greşesc,
Să plătesc şi foarte scump.
Dar chiar şi astăzi nu sunt
Ceia care am fost .
M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb
E bine oare ceia,ce fac?
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
Frica de zbor
Păsărică nătăfleață,
Nu te teme,nu te-omor!
Am vrut doar să te țin în brațe,
Nici de cum să te înconjor!
Eu îți mulțumesc copile ,
C-ai seamă de viața mea!
Dar îți zic să știi de acuma’
Nu mă pricep a zbura!
Știu că ceru-i gol și mare,
Dar direcția îmi lipsește
Am voință și-aripioare,
Dar teama mă încolțește
Am tot auzit de zbor,
De la cei ce au mai zburat
Din cuib le e ușor să-mi zică,
Cât timp ascult de pe asfalt
Iar apoi,ce să fac oare,
să mă iau după ceilalți?
Drumul o fi el același,
Dar n-au toți același final
Se ivește întrebarea,
Unde urmează tu să mergi?
Pe cărarea vieții tale,
Multe urmează să întâlnești!
Apreciez că mi-ai dat drumul,
Mă așteptam să mă rănești
Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,
De a te ține la povești!
De mă mai revezi vreodată,
Fă-mi cu mâna înspre nori
Iar de știu și eu pe atunci,
O să te învăț să zbori
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Un vechi velier
În noaptea-aceea vântul șuiera printre stânci,
Împingând spre țărm cel mai vechi velier,
Iar marea-l lovea cu valuri imense și-adânci,
Și lemnu-i trosnea ca un lung tunet din cer.
În noaptea-aceea stelele păreau căzute în ceață,
Ca lacrima oarbă a unui a unui călugăr ascet,
Departe, luna roșie, ca o scânteie de viață,
La capătul mării, coborî, stingându-se încet.
În noaptea-aceea peste tot mirosea a lemn,
Iar țărmul părea o rană deschisă spre cer,
Doar catargul rămase înfipt, ca un semn,
Că pe aici a trecut cel mai vechi velier.
Apoi zorii, deodată, lovi bolta ca o spadă,
De-a lungul țărmului răsări un mic crâng,
Din prova, din pupa, din catarge și obadă,
Iar freamătul său, sunt marinarii ce plâng.
Câte am pierdut
Câte am pierdut
Am pierdut multe în viaţa aceasta,
Şi nu mai sunt eu bucuroasă,
Cum am fost parcă vreodată.
Am înnotat în sângele morţii,
Fâcând un pas,nebun
Şi straniu.
Dar nu regret,că l-am făcut
Aşa a fost dat de la DUMNEZEU.
Mi-a fost dat multe ori să greşesc,
Să plătesc şi foarte scump.
Dar chiar şi astăzi nu sunt
Ceia care am fost .
M-am schimbat ,dar stau şi mă ìntreb
E bine oare ceia,ce fac?
Alte poezii ale autorului
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Generația noastră neînțeleasă
Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii
Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară
Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti
Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune
Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit
Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul
Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia
Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Corul făpturilor cerești
În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii
Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare
Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii
Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Generația noastră neînțeleasă
Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii
Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară
Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti
Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune
Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit
Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul
Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia
Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Corul făpturilor cerești
În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii
Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare
Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii
Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...