Generația noastră neînțeleasă
Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii
Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară
Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti
Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune
Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit
Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul
Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia
Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 16 ianuarie
Vizualizări: 158
Poezii din aceiaşi categorie
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Cumpăna
Surâse iarna pe la colțuri
Sfioasei primăveri,ce -n prag
Sufla izul ei pe țurțuri,
Muguri presăra -n șirag.
Nervos Gerul dă năvală,
Pretinzând tribut la tron,
Împroșcând din el rafală,
Antrenat de -un Maraton.
Se iscă ceartă în casă,
Împărțiră bolta-n două;
Vremea-i mustră, capricioasă;
Stă să ningă ori să plouă?..
Istoviți de- atâta vrajbă,
Vânau în ei un compromis,
Adresându-si câte -o jalbă;
Conflictu -n grabă l-au închis.
Și aruncară zaru-n aer
Pt hazardul ce va cântări;
Cine va rămâne lider
Când soarele va răsări?...
Mă ajută Dumnezeu
Ce-mi dă mie Dumnezeu,
Vă transmit toate mereu.
El vede lucrarea mea..
Și colaborăm in ea.
Vin cuvintele spre mine,
Precum un râu, sfânt ce vine...
Cu putere către mine,
Să se bucure de tine.
Doamne pentru toți vreau bine,
Să se întoarcă toți la tine,
Și să ne ferești de rele,
Tu ne poți scăpa de ele.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru ajutorul său.
Ninge aprilie de vis
Ninge aprilie cu petale albe de mălin,
Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,
Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin
Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.
Mă opresc ca din vis să constat fulminant
În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,
Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.
Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.
Şi rămân în moment, ancorat senzorial,
În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,
Să mă observ, prin năval de paşi călători,
Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.
Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment
Din cursul impus spre cotidianul apel.
Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,
Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Epigrame!
Mina!
Vor să mai închid-o mină
Pe motiv că poluează,
Spun că UE, e de vină
Și nu Ei..care sunt varză!
Minerul!
Sapă galerii și ne aduce
Untul negru zis cărbune,
La Varvara își fac cruce
Și toți cred..în sfântul nume!
Cărbune!
Am pus cărbune în sobă
Că afară-i ger năpraznic,
Lor vreau să le zic o vorbă
Pe miner nu-l faceți..casnic!
Votul!
Vine anul cu alegeri
Și minerul se întreabă?
Eu pe cine să pun votul?
Că voi toți sunteți..o pleavă!
Cercetează-mă Doamne
Cearcă-mă de vrei Părinte
Mă cercetează Te rog
Să nu mai fac neajunsuri
Că-s slăbit și-s al Tău rob
Că așa îmi dau silința
Și mă ostenesc mereu
Dar nu pot săvârși lucrul
Fără ajutorul Tău
Să veghem în zi și-n noapte
La glasul Lui cel ceresc
Care spune și mă-ndeamnă
Să-L caut să mă smeresc
De demult din depărtare
Din copilăria mea
Pe El l-am avut aproape
Calea Domnul mi-o păzea
Parcă văd și azi aievea
Din acele depărtări
De prin văi și munți și dealuri
Toate-a Lui bune lucrări
Că prin multele primejdii
Ce-am trecut în a mea viață
Domnul nostru s-a-ndurat
Și mereu mi-a dat speranță
Și m-a scos din curse grele
Și mereu m-a întărit
Ajutor mi-a fost în toate
Duhul mi l-a liniștit
Și când îmi aduc aminte
Drumul ce parcurs-am eu
Gândurile îmi inundă
Ca o apă duhul meu
Văd a mea copilărie
Ce-am avut și am trăit
Și îmi văd și-a mele fapte
Ce pe mine m-au vădit
Îmi aduc aminte bine
Când mică eram de tot
Cum părinții mă-nvătară
Cum în viață să mă port
Și pe Tine să știu bine
Să Te rog și să Te cat
Să fiu trează-n tot momentul
De Tine să nu mă despart
Slavă Ție Domn Preasfinte
Că părinți mie mi-ai dat
Să mă crească și să-mi spună
Lucrul Tău cel minunat
Te rog dă-le-n dar iertare
Pentru ce-au mai făptuit
A mea inimă Te roagă
Căci ca oameni au greșit
A Ta milă Bun Părinte
Cu noi pururea a fost
Și cu drag ne-ai ocrotit
Fiindu-ne Bun adăpost
Cum Te îndurași, o! Doamne
Că știai ce eu voi face
Dar, o! mare-i a Ta milă
Și-ale Tale binefaceri
Mulțumiri trimitem Ție
Pentru sprijinul divin
Acum în această viață
Și-ntru veci de veci amin
Cumpăna
Surâse iarna pe la colțuri
Sfioasei primăveri,ce -n prag
Sufla izul ei pe țurțuri,
Muguri presăra -n șirag.
Nervos Gerul dă năvală,
Pretinzând tribut la tron,
Împroșcând din el rafală,
Antrenat de -un Maraton.
Se iscă ceartă în casă,
Împărțiră bolta-n două;
Vremea-i mustră, capricioasă;
Stă să ningă ori să plouă?..
Istoviți de- atâta vrajbă,
Vânau în ei un compromis,
Adresându-si câte -o jalbă;
Conflictu -n grabă l-au închis.
Și aruncară zaru-n aer
Pt hazardul ce va cântări;
Cine va rămâne lider
Când soarele va răsări?...
Mă ajută Dumnezeu
Ce-mi dă mie Dumnezeu,
Vă transmit toate mereu.
El vede lucrarea mea..
Și colaborăm in ea.
Vin cuvintele spre mine,
Precum un râu, sfânt ce vine...
Cu putere către mine,
Să se bucure de tine.
Doamne pentru toți vreau bine,
Să se întoarcă toți la tine,
Și să ne ferești de rele,
Tu ne poți scăpa de ele.
Mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru ajutorul său.
Ninge aprilie de vis
Ninge aprilie cu petale albe de mălin,
Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,
Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin
Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.
Mă opresc ca din vis să constat fulminant
În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,
Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.
Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.
Şi rămân în moment, ancorat senzorial,
În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,
Să mă observ, prin năval de paşi călători,
Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.
Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment
Din cursul impus spre cotidianul apel.
Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,
Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Alte poezii ale autorului
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
Blestemul Înțelepciunii
Înțelepciunea, un dar și un blestem,
Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,
Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg
Motivele celor ce mă rănesc.
Nu mai sunt o victimă,
Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,
Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,
Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.
Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.
Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,
Poartă povara lor,
Frustrările lor, traumele lor nevinovate,
Și, chiar dacă doare,
Încerc să le iert,
Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.
Dar, în procesul acesta de înțelegere,
Uit de mine,
Uit să mă iubesc,
Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.
Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,
Răul rămâne nedrept,
Și nedreptatea mă străpunge
Mult mai adânc decât orice cuvânt.
Creierul meu se opune, analizează, raționează
Și înțelege fiecare motiv ascuns,
Dar inima mea urlă după dreptate,
Căci ea vrea doar iubire.
Sunt doar un copil,
Un copil care încă speră,
Care nu înțelege de ce trebuie să poarte
Povara altora,
De ce, în loc de îmbrățișări,
Primește indiferență și răceală.
Mă consum în încercarea de a ierta
Și, în acest proces, mă pierd pe mine.
Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,
Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.
Știu prea multe, simt prea mult,
Și, într-un fel, sunt prea puțin.
Aș vrea să pot să fiu doar eu,
Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.
Fără să port războaiele altora.
Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:
Să fiu iubită,
Așa cum sunt,
Fără raționamente, fără explicații,
Fără traume, doar iubire.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
O îmbrățișare pentru sufletele rătăcite
Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,
Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,
Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,
Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.
Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,
În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.
S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,
Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.
România se miră, că tinerii-s fugiți,
De gândul unei case, de visuri împliniți.
Dar cum să-și dorească familie și rost,
Când haosul în sânge a devenit adăpost?
Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,
Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.
N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,
Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.
Pe cei ce au pierdut părinți,
căzuți-n negru hău.
Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.
Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,
Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.
Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire