Blestemul Înțelepciunii

 În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii 

Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare 

Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii

Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Ne-am regăsit pe drumuri vechi,

Sub umbre calde, dar și reci,

Trecutul plânge printre noi,

Dar timpul vrea să fim eroi.

Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,

Pe hărți uitate, vise desenăm.

Greșeli din ieri se sting încet,

În ochii tăi găsesc un zâmbet.

Durerea s-a scris pe ziduri goale,

Dar șoaptele tale devin petale.

Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,

Legând ce-a fost cu fire strânzi.

Iubirea parcă are alt glas,

Mai înțeleaptă, ca un ceas.

Nu mai fugim, nu mai lovim,

Din focul vechi noi ne zidim.

Un nou început, dar mai matur,

Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.

Cu răbdare țesem azi povestea,

Făcând din iertare toată trezirea.

Și dacă soarta ne dă răgaz,

Vom rescrie iubirea, pas cu pas.

Ai fost candva cumva ceva

Nu stiu a defini

Ceva cumva candva era

Esenta de-a iubi.

Acum esti tot asa ceva

Dar invers in a fi

Ca de era ceva candva

Cumva puteam zambi.

Cumva ceva nimic n-a fost

Candva sa-mi amintesc

'N-al vietii curs cumva cu rost

Ceva sa retraiesc.

Am fost candva cumva ceva

Un soare-n intuneric

Candva am luminat o stea

Traind ceva feeric.

Acum sunt tot asa ceva,

Dar inversul trairii

Candva, cumva voi lumina

Din flacara iubirii.

Miriam - Doua Umbre

#DouaUmbre

Romantismul încă există.

Nu-l lăsați afară s-aștepte.

Bucuria și dorul coexistă

În inimi și minți înțelepte.

Invitați-l în lumina din suflet

Și oferind sentiment cu căldură,

Așezați-l într-un frumos triolet

Amintind anii care se pierdură.

Primiți în dar ale lui învățăminte

De a crea clipe lirice de neuitat,

Rostiți iubire prin sincere jurăminte

Și ascultați poemul ce este recitat.

Plouă mărunt de toamnă,

Plouă cu dulci mângâieri de argint,

Pare trist anotimpul dar nu este,

Când te știu în al meu vis c-ai sosit!

Te iubesc, mă iubești este jocul

Care-acum ca un glob se-nvârteşte,

Și timid printre frunzele moarte,

Infinit ne șoptește doar un simplu și banal cântecel,

Ca de greier rătăcit ce vestește,

Un sfârșit efemer însă plin de mister,

Al iubirii joc de toamnă!

 (Volumul de poezii Sonete de amor) 

Prea frumos sentiment

Cu el noi toți ne naștem

Rapid ,usor ,prea lent

Dorim să îl cunoaștem.

Nu prea poți controla

Nu poți să te ascunzi

În piept tresaltă inima

Și simți cum te afunzi.

Cu totul uiți de tine

Deloc nu mai contezi

Doar crezi că e iubire

Chiar altceva nu vezi.

Ce simți e un refugiu

Un dar ,o cruce grea

La viață e preludiu

Trăiești ori mori cu ea.

O simți cum te-nfurnică

Prea greu să o descrii

Chiar crezi că te ridică

În dulce tremur de copii.

Și de primești tu simți puțin

Crezând că dai prea mult

Percepi iubirea doară chin

Alergi prin gând pierdut.

Dar chiar de greu îți pare

Să iubești ,rău ți-e dor

Și chiar de simți că doare

Încet te stingi făr de amor.

In brațe să mă strângi,

Cu dor și pasiune,

Eu să îți fiu pământul 

Tu cerul pentru mine,

In brațe de mă ai, 

Să mă atingi ușor,

Să simți fiorii mei,

Ce se deschid ca rod...

In brațe de-ți stau calm,

Și nu mă zbat să fug,

Tu mă înconjoară,

Ca cerul pe pământ....

Cum să te cuceresc?

Mă îneci în tăceri,

Dar aș vrea în iubirea ta.

N-am idee ce-as putea 

Să te impresionez .

Voi merge prin foc ca să-ți aduc

Stelele în mâini.

Azi,simțindu-te tu bine—

Mă vei iubi,mâine fiind sătul

De toată dragostea mea—

Mă vei ignora.

Poimâine va reveni totul la normal

Și din nou voi încerca să-ți câștig inima

Aducându-ți sclipirea lunii în dar.

Joi vei prinde a flirta,

Vineri vei spune cât sunt totuși de naivă,

Seara, fiind serios, îmi vei spune că am toate șansele

De a fi cu tine.

Iubire, spune-mi sincer:

În ce să cred și în ce nu?

Și da, tocmai când ești onest cu mine—

Cred din nou că m-ai mințit.

M-am pierdut în minciunile tale,

Ori poate chiar ai vrea să-ți legi viața cu a mea?

Dar cum n-ai da:

Ai facut-o deja.

Spune-mi, dragostea mea,

Cum aș putea pătrunde în inima ta?