Blestemul Înțelepciunii

Azi am avut nevoie de mâna ta
dar ai fost ocupat cu alt ceva,
nu am insistat să te chem aproape
deși știu că…nu am drepturile toate
ca să zic că ești al meu,
și nu vreau ca să-l supăr pe prea-bunul Dumnezeu.

Azi am vrut ca să merg cu tine la braț
și să vorbim cu nesaț
despre una, despre alta, așa ca altă dată
când oră după oră trecea neobservată,
fiindcă-n ochii tăi eu ochii îmi vedeam
iar vorbele de pe buze duios le desprindeam.

Azi peste tot ți-am căutat privirea
ca sa-ți găsesc în ochi sclipirea
care mi-a luminat multe seri la rând
și cu ea adormeam fredonând
o melodie despre suflete pereche
pe care o auzeai la tine în ureche.

Azi am căutat clipa
ca să-ți întind aripa
sufletului care te poartă mereu
desculț prin gândul meu
unde pășești cu atâta duioșie
iar cu fiecare pas lași în urmă armonie.

Azi la piept vreau să te strâng cu dor
să simți acel mistuitor fior
ce arde-n mine ca focul din Olimp
ce-ți luminează ochii în care mă alint
precum copilul în brațele maicii sale,
unde își va găsi mereu dulcea alinare.

Azi am căutat să-ți aud vocea caldă
care în tandrețuri mă scaldă
ca marea cu valurile ei
îmi șoptești duios privind în ochii mei,
cum sorb vorbele de pe buzele-ți cărnoase
și inima mea de inima ta încet cu încetul se coase.

Azi am căutat pașii pe aleea spre casa
unde la geam te așteaptă aleasa
cu chipul senim și sufletul blând
în care te așteaptă mereu și oricând
să pășești cu atenție pragul sufletului ei
la fel cum pășești iarna pe alei.

Azi și nu doar azi, te caut pe tine
oriune, oricând vei fi lângă mine
ești parte din gândul, inima și sufletul meu
precum altarul e loc de-nchinăciune către Dumnezeu
la fel mă înclin în fața dragostei mult răbdătoare
pentru că o cunosc ca o binecuvântare.

În palmă astăzi îți port fericirea,

Dar mâna-mi tremură subit,

În ochii tăi îmi plânge nemurirea,

Iar în ai mei tu râzi necontenit.

Te scot din crâncene abisuri,

Și te resuscitez mereu,

Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,

Iar inima îți bate-n pieptul meu.

Împodobești un pom cu tragedii,

Şi-l altoiești cu grijă an de an,

În fiecare noapte urlă-n el stihii,

Tu cânți sub el un cântec de orfan.

Îți cauți mama printre aștri,

Fugind pe ochii mei albaștri,

Și vrei ca ea să te îngroape,

Sub ale mele obosite pleoape.

Înalț slăviri înspre Demiurg,

Să nu-ți asculte ruga niciodată,

Dar ai plecat aproape de amurg,

Orbindu-mi ochii dintr-odată.

Mi-e somn pe perna-ți părăsită,

Iar lacrimile-mi curg potop,

Şi sap sub pleoapa-mi obosită,

Căci vreau acum să te dezgrop.

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Într-o noapte de iarna grea, si foarte rece,
Mă gândeam că viața încet, incet, îmi trece.
Și știind că de curand n-aveam ce face,
Sentimentul sigurătății, nu mă lăsa în pace.

Descurăjat, lovit amar, si plin de durere.
Simțeam sentimentul urii, de-a nu mai trăi
Iarna a fost grea si rece, ca și trupul meu,
Și tu tremurând dragă, mi-ai dat fularul tău.

Într-o noapte de iarnă grea, și foarte rece,
Am cunoscut o fata, ce avea un nume dulce!
Și privindu-mă, mam pierdut în lumea ei,
Precum și ea, sa pierdut in lumea mea de obicei!

N-am știut ca lumea unei fete e atât de mare,
O lume, în care eu aveam, senzații de calmare.
Și am înțeles, că nu mai vreau să plec dea-colo,
Pentru că, eram salvat în lumea ei de dincolo.

Și-mi pare bine, că sentimentele mi sau întors,
Că prin puterea ta draga, nu le-am lăsat pe dos...
Și-mi pare minunat, pentru ca stiu de ce trăiesc,
Și acum pe zi ce trece, eu nu încetez sa înfloresc!

Privesc femeia din oglindă 

Are în ochi povești nespuse

De dor inima-i e cuprinsă 

De-atâtea taine nerostite...

Ii sting lumina să nu vadă 

Cum ochii i se scalda-n lacrimi 

Cum inima ii stă pe loc

De când te poartă ca un foc.. 

O strâng de mână dar ea stie

Ca încă ești amintire vie

Si-oricât vrea să te lase în trecut

Ești omul ce prea mult a durut...

Privesc femeia din oglindă 

Ce plânge și uneori te strigă 

Dar tu nu vrei sa o auzi

Decât in vise vii... în viață fugi.

A fost odată, ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Un suflet blând ce-mi dăruia
Iubirea lui curată.

Din ochii ei, lumina blând
Se revărsa sub stele,
Iar eu, pierdut, rătăcitor,
Nu m-am întors la ele.

În nopți tăcute, visător,
Te-așteptam fără teamă,
Dar timpul crud și trecător
Ți-a șters iubirea-n seamă.

Credeam că dorul va păstra
Ce n-am știut să-ți spun,
Dar am uitat că dragostea
Se pierde-n vânt nebun.

Și-ai plâns, iubire, ai oftat,
Mi-ai spus cu glas tăcut:
„Nu vreau un vis îndepărtat,
Ce moare-ntr-un sărut...”

Dar azi, când umbra mea se-ntoarce
Din lumea de mărgean,
Îți caut chipul printre șoapte
Și-n lacrimi de cleștar.

Te văd în zori, te simt în noapte,
În dorul necuprins,
În rugăciuni ce-și spun în șoapte
Un vis ce nu s-a stins.

Ne-am regăsit sub cerul blând,
În rugi și legăminte,
Și am jurat, cu dor arzând,
Să fim ca-nainte.

Dar viața, vânt fără odihnă,
Ne-a dus pe drum străin,
Și n-am știut că o privire
Ne poate fi destin.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capăt de noroc,
Cu sufletul în mâna-ți lină,
Să fii a mea, să-mi fii lumină!

Nu știu cine ești,

sau cum vei fi,

când pășești în afacerea asta numită „viață”,

când taci sau vorbești,

când rămâi sau pleci.

Ești aici și nu ești,

te pierd și te găsesc

în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.

Poți fi un albastru adânc,

ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,

sau un gri,

ca norii care nu se pregătesc niciodată

pentru ploaie.

Poate că ești un galben solar,

o febră a zilelor perfecte,

sau verdele acela umed de frunze,

pe care le ascunzi în buzunare,

ca pe amintiri ușor de uitat.

Te-ai vopsit în toate culorile posibile,

dar în toate tu rămâi doar tu,

o pată de culoare în fața mea,

o linie subțire de lumină

pe care o urmez în întuneric.

Nu știu cine ești,

dar știu că tu ești golul

ce mă umple-n totalitate.

Când sunt cu tine, nu mai am nevoie

de altă nuanță.

Când sunt singur,

nu mai caut decât să mă întorc la tine.

Poate că ești un amestec,

un curcubeu fugar pe care nimeni

nu-l poate descrie,

dar pentru mine, tu ești doar o culoare

în care mă pierd

și mă regăsesc mereu.

Eu merg,

cu pasul șchiop al uitării

și inima mea – un ceas stricat –

bate secundele ca pe niște cuie

în sicriul amintirilor.

Tu stai,

impasibil ca un munte

dar vântul din tine șoptește

numai numele meu,

și tăcerea te trădează

mai tare decât orice cuvânt.

Eu beau din goluri,

umplu zilele cu absență

și noaptea mă adoarme

cu minciuna că te-am lăsat în urmă.

Dar tu?

Tu numeri pașii mei în gând,

îți ascunzi ochii în umbre

și taci...

dar în tăcerea ta

sunt doar eu.

Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie

Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior

Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite

Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos 

Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,

Să împietrești privindu-mi ochii întristați,

Plini de slăbiciune și amărăciune

Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,

Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,

Otrăvită de gustul tău amar,

M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,

Ce acum mă izgonesc spre pierzanie

Am crezut în iubirea ta,

Te-am lăsat să-mi mângâi inima,

Pentru a-mi umple golul din suflet,

Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,

De la atâtea lacrimi fierbinți

Iubeam diferit, tu doar vizual,

Iar eu cu regret acum amarnic sufletește

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.