Blestemul Înțelepciunii

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Într-o noapte, tăcerea a prins viață.

S-a ridicat din umbra pereților,

Întinsă și fluidă, un animal fără formă,

Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute

În miezul unui timp care nu mai curge.

Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,

Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.

Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,

De fraze pe care nu le-am rostit niciodată

Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.

Tăcerea mea s-a lipit de mine,

Ca un al doilea strat de piele.

A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,

Despre stele care ard în vid și nu se sting,

Despre oameni care iubesc ca să se piardă,

Nu ca să se găsească.

Am întrebat-o unde ești tu,

Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul

Care vibra ca un fir subțire de lumină

Într-o cameră întunecată.

Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,

Un punct pe o hartă care se șterge

De fiecare dată când încerc să-l ating.

M-am ascuns în mine, încercând să fug,

Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,

Și am început să mă dizolv în ea,

Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,

Un fel de poezie care își uită începutul

Și se repetă până devine cântec.

În final, nu mai eram decât o idee,

Un fragment dintr-o poveste

Pe care tăcerea o rostea în locul meu.

Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,

Am înțeles că te-am pierdut de mult.

Că nu tu lipseai, ci eu,

Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult

Ca să mă lase să vorbesc.

Mă vrei doar pentru carne,

Mușchi întinși peste oase fragile,

Un dans al sângelui în venele lumii,

O coajă pe care o privești,

Dar nu o cauți mai adânc.

Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,

Un fel de vas pictat,

Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.

Mă întrebi ce mai fac,

Dar nu mă întrebi cine sunt.

Ești grăbit să devii explorator

Al unui continent care nu-ți aparține,

Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.

Te oprești la margine,

În jurul unui foc fals,

Aprins doar de dorințe trecătoare.

Dar trupul meu nu e doar carne,

E o arhivă de povești,

Țesuturi scrise cu litere mici,

Cicatrici ca fraze uitate,

O inimă care bate ritmuri neînțelese,

Căutând un dansator care să asculte.

Așa că întreabă-mă mai mult,

Deschide o poartă, nu doar o ușă.

Ce vezi când ochii mei te privesc?

Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?

Dacă mă vrei doar pentru carne,

Atunci rămâi flămând,

Căci carnea e doar o mască,

Dar eu sunt întregul spectacol.

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Iar dacă uiți cât te iubesc

Îți voi trimite sol un porumbel

Cu un bilet prins de-al său gingaș și firav picior

Bilet de-amor de mână scris

Și parfumat cu mir sfințit,

Ce-ți va aminti de-a mea iubire ce ți-o port !

(3 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Trecut-au zile fără urmă ca un fum

Singurătatea risipindu-le uitate

Absența caută prezențele nocturn

Călătorind printre făpturile abstracte

În vise umblă transparențe de parfum

Iluzii oarbe celuind imaculate

Splendide zâmbete mă scutură nebun

Exuberant sufletul tremură în noapte

Pe cer o stea mă urmărește dintr-un turn

Lumini vopsite strălucind falsificate

Aruncă razele-mbrăcate la costum

Gătite umbre hoinărind întunecate

Spre dimineață urcă soarele imun

Trezește ochii din poveștile-ncurcate

Privirea umblă în absență pe un drum

Călcând desculță între vis și realitate

Orele trec îngrămădindu-se postum

Mătură timpul amintirile uzate

Fără prezență existența-i oarecum

Într-o absență ascunzându-se de toate

Cum să-i spun eu lui?

Că îl iubesc atât de mult...

Că încă îl port în gând,

Și-n suflet mi-a rămas tăcut.

Mi-e dor de-al său glas blând,

De nopțile cu vis comun,

De ochii ce-mi șopteau cu dor

Că dragostea trăiește-n noi.

Și-aș vrea din nou să-i spun,

Că la noi eu nu renunț,

Că mă întorc spre el strigând,

"Mereu mi-ai fost primul gând."

Tremură inima când te simt mai departe,
Ecvestră teamă mă strânge, mă roade în noapte.
Vegherea-ți fuge și mă lasă-n tăcere,
Răpitoare umbre de îndoieli ce mă sperie, mă cere.

Eclipsă de lumină, prins în lanțuri de gânduri,
A te cucerii în nevăzute fapte și dulci rânduri.
Unice minuni din dorință, din teamă profundă,
Literele să-ți capteze atenția ce pare să ascundă.

A inimii bătaie, înfrântă și goală,
Novice dragostei mele e un cântec ce cheamă.
Gânditor sperând că va răspunde, că va veni,
A o îmbrățișă, spunându-mi a mă odihni.

-Mi este dor s-o văd, și frica mă apasă,
Iar timpul trece iute, că clipa e sfioasă,
Numai sper ca-ntr-o zi, când zorii vor veni,
Emancipare a ochilor, și teama va pieri.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

10 yıl önce bize ilham veren bir kişinin imajını tekrar ziyaret edebilir miyiz?

Evet, sadece istememiz gerekiyor.

Evet, üzerimizde olumlu bir etkisi olsaydı,

Evet, eğer bizi motive ettiyse,

Evet, eğer o bizi anlayabilseydi (çoğu insan anlayamaz),

Evet, bize karakterinden, ruhunun güzelliğinden ve tutkularından bir şeyler aktarabilseydi,

Evet, eğer hâlâ resimlerine bakıp sevinçle iç çekiyorsam,

Evet, fikirlerinin ne kadar benzersiz olduğu konusunda bizi suskun bıraktıysa (bunlardan biri beni her bakımdan gerçekten şaşırttı),

Evet, onun bakış açısını görmemizi nasıl sağlayacağını bilseydi,

Evet, bize hediyelerinin milyarda birini verebilseydi

Evet, kahkahasıyla, nezaketiyle, dilekleriyle bize bulaştıysa,

Evet, bunun sizi daha iyiye doğru değiştirdiğini, daha zengin olduğunuzu (ahlaki, etik, duygusal olarak) düşünüyorsanız,

Evet senden vazgeçmeseydi, sana güvenmeyi tercih etti, sonuç almadan zamanını boşa harcayacağını düşünmedi,

Evet, eğer onun güvenine de ihanet etmemişsen,

Evet, birbirimizi tanıdığımız süre boyunca içimize hırsları nasıl aşılayacağını ve onları nasıl artıracağını bilseydi,

Evet, eğer onun gibi pek fazla kişi olmadığını anlarsak,

Evet, eğer gerçekten ahlaki değerlere önem veriyorsa, her insan nasıl daha iyi, daha nazik, daha şefkatli, daha hoş bir versiyona ulaşabilir?

Evet, onu her gördüğümde hep aynı heyecanı yaşasaydım, çamurlu yağmur sularının sıçraması, daha gergin anları olması, sinirlenmesi, yorulması, daha gergin anları olması önemli değildi. grip olmuştuk ve artık aynı mükemmel karakter özelliklerinden yararlanamıyorduk,

Evet, ona yöneltilen düşünceler yüreklerimizde meyve vermişse,

Evet, yabancı olmasa bile bundan daha fazlasıydı, ona yaklaştığınızı hissediyordunuz, bir arkadaş ya da abla gibiydi.

Evet, eğer onun yardımıyla her gün bir adım yukarı çıkabilseydin,

Evet, her şeyi öyle bir sakinlik ve tutkuyla inşa edebilseydi ki, düşününce bile tepki veremiyorsunuz.

Evet, eğer onu etkilemek için boşuna çabalamayacağını düşünüyorsan,

Evet, yaşlılık onun için gerçekten güzellik anlamına geliyordu, gençliğinde çok daha şişmandı, ama kilo verme isteği vardı, kendisinde kendisini rahatsız eden kusurları düzeltecek zamanı vardı, 50'li yaşlarında hepimizi memnun edecek kadar vakti vardı ,

Evet, "Romenlerin yeteneği var" gibi bir realite şovuna katılmaya gerçekten değerdi,

Evet, "yetenek" kelimesini gündeme getirdiğim için, böyle bir şeyin olmadığını, bize hiçbir yetenek verilmediğini ve yanımızda öbür dünyaya götürmediğimizi, gösterdiği yeteneğin kazanılmış bir yetenek olduğunu ondan öğrendim. beceri, olağan bir şeyin sonucu,

Evet, düştüğümde (tökezlediğimde), bana nasıl yardım edeceğini biliyordu.

Evet, keşke onu bugün olduğu 70. yılda hala kaldırımlarda, markette, konserlerde, belediye binasında, stadyumda görebilseydiniz.

Evet, onu bir kez daha görmek isterim...

7 yıldır benim için daha çok abla gibi olan (yaklaşık 42 yaş büyük) sevgili kadınım (ve baş harfleri C.P.), sonra sen de ayrılmak zorunda kaldın, başka bir aşama yaklaşıyordu. Bilinçaltımda bir muamma gibi kaldın, nasıl olmamı isterdin, sana daha çok ne göstermemi isterdin bilmiyorum bugüne kadar ama orada bir yerlerde kaldın, "Kadınlar" listesinde. 10 ve 10 erkek", sanki 10. sınıf bir gösteridenmiş gibi.

Her şeydeki beceriksizliğimi bağışlayın ama isteyerek olmadı ama donuyorum, kalbim çarpıyor, çarpıntı yapıyorum, bazen soğuk bazen sıcak terliyorum, sanki içime yeterince hava girmiyor gibi gösterdiğin kişiliğe, çabalara, her şeye hayran kaldığımda ciğerlerim doluyor ve o günden bu yana beceriksizliğimi de göz önüne alırsam sana her gördüklerinden başka bir şey gösteremedim.