Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 9 octombrie 2024
Vizualizări: 260
Poezii din aceiaşi categorie
Începutul sfârșitului
Îți scriam chiar dacă nu ți-am scris
Și speram să fie vis
Să mă trezesc într-o zi
Cu noi iubindu-ne ca doi copii
Te-am căutat printre stele
Căci nu mai erai în brațele mele
Oricât mă uitam de bine
Niciuna nu era ca tine
Atât mă uitam de mult
Până să văd că te-am pierdut
Că de pe al meu cer lipseai
Și acum pe cerul alteia străluceai
Și chiar dacă mi-e dor
Știu că și amintirile mor
Îmi lipsești în fiecare zi
Sperând ca și tu să-mi mai scrii
Și poate așa a fost să fie
Să nu-mi fi tu steauă mie
Și să te văd stralucind
Pe un alt cer fericit
În ochii lunii
mă uit în ochii lunii,
Doresc să observ ceva,
Ea nu mă vede deloc
Și nu știe
Că mai exist pentru ea.
Trădare!!
Eu am tradat-o!
Lume să auziți toți.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2024
Prea tarziu și totuși prea devreme
Mi-au luat luni întregi să anulez
Gândul ce zbura în neștire la tine
Și nici acum parcă nu realizez
Tăcerea ce ai așternut peste mine.
Atâtea speranțe... toate au apus
Deși sufletul luptă în continuare
Aș vrea să resetez tot timpul trecut
Dar mi-e teamă să uit a ta îmbrățişare.
S-a făcut și April, târziu în mine
Si recele lui mi-a înghețat inima
Și chiar de uneori mi-e dor de tine
E prea tarziu pentru ce n-a fost... cândva.
Atât de târziu... totul în jur arde a neșansă
Mult prea târziu finalul să-l mai plâng
Deși ritmul inimii nu mi-e în balanță
Că-i prea devreme... să pot, să te uit.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Focul ce mi-a stins inima
Te urăsc fiindcă m-ai otrăvit.
Ce motiv jegos
M-ai însănătoșit, dar inima mi s-a îmbolnăvit
Cu ce folos?
Merită să-mi revin în fire?
Sau să dispar pe-un alt plai?
Ce merită până la urmă,
Dacă nu voi ajunge în rai?
Am învățat să urăsc înainte de tine,
dar nu înaintea ta.
Simt… Un straniu în mine
Un sentiment care îmi frânge trupul și carnea.
M-am săturat să-mi vărs lacrimile,
dar tot îmi curg…
N-am niciun motiv de oprire
Plâng și voi plânge neîncetat.
Lacrimile niciodată n-am să le șterg
Le voi aduna pe toate
Până voi putea crea o mare sărată
Goală,fără societate
Ca să poată fi curată.
M-am săturat de nemernicul tău zâmbet
Care-mi însenina cândva chipul
El e singurul lucru care mi-a fost întipărit în suflet
Care mi-a cutremurat corpul
Care m-a făcut să-mi aduc aminte de tine.
Și în final…M-am săturat de acele dulci cuvinte
Cuvinte ce m-au făcut să devin oarbă
Nu vreau să-mi aduc aminte
Când mi-au făcut emoțiile să ardă
Să se facă scrum,să devină cenușă
Să dispară din zi, dar și din noapte…
Moartea, iubirea veșnica
Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,
Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.
Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,
Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.
Iubirea mea-i pe moarte,însă,
Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,
Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,
Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.
Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,
Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.
Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,
Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.
Mai uită-te din când în când la lună și la stele,
Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.
Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,
Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.
Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,
Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte
ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte
iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi
transformi sufletele triste-n heruvimi.
Acum ca plec și uit să mă întorc,
Tu tragi de mine doar o treaptă să te urc.
Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,
Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.
Începutul sfârșitului
Îți scriam chiar dacă nu ți-am scris
Și speram să fie vis
Să mă trezesc într-o zi
Cu noi iubindu-ne ca doi copii
Te-am căutat printre stele
Căci nu mai erai în brațele mele
Oricât mă uitam de bine
Niciuna nu era ca tine
Atât mă uitam de mult
Până să văd că te-am pierdut
Că de pe al meu cer lipseai
Și acum pe cerul alteia străluceai
Și chiar dacă mi-e dor
Știu că și amintirile mor
Îmi lipsești în fiecare zi
Sperând ca și tu să-mi mai scrii
Și poate așa a fost să fie
Să nu-mi fi tu steauă mie
Și să te văd stralucind
Pe un alt cer fericit
În ochii lunii
mă uit în ochii lunii,
Doresc să observ ceva,
Ea nu mă vede deloc
Și nu știe
Că mai exist pentru ea.
Trădare!!
Eu am tradat-o!
Lume să auziți toți.
Autor Zamurca Alina
Poezia compusă pe 26.12.2024
Prea tarziu și totuși prea devreme
Mi-au luat luni întregi să anulez
Gândul ce zbura în neștire la tine
Și nici acum parcă nu realizez
Tăcerea ce ai așternut peste mine.
Atâtea speranțe... toate au apus
Deși sufletul luptă în continuare
Aș vrea să resetez tot timpul trecut
Dar mi-e teamă să uit a ta îmbrățişare.
S-a făcut și April, târziu în mine
Si recele lui mi-a înghețat inima
Și chiar de uneori mi-e dor de tine
E prea tarziu pentru ce n-a fost... cândva.
Atât de târziu... totul în jur arde a neșansă
Mult prea târziu finalul să-l mai plâng
Deși ritmul inimii nu mi-e în balanță
Că-i prea devreme... să pot, să te uit.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Focul ce mi-a stins inima
Te urăsc fiindcă m-ai otrăvit.
Ce motiv jegos
M-ai însănătoșit, dar inima mi s-a îmbolnăvit
Cu ce folos?
Merită să-mi revin în fire?
Sau să dispar pe-un alt plai?
Ce merită până la urmă,
Dacă nu voi ajunge în rai?
Am învățat să urăsc înainte de tine,
dar nu înaintea ta.
Simt… Un straniu în mine
Un sentiment care îmi frânge trupul și carnea.
M-am săturat să-mi vărs lacrimile,
dar tot îmi curg…
N-am niciun motiv de oprire
Plâng și voi plânge neîncetat.
Lacrimile niciodată n-am să le șterg
Le voi aduna pe toate
Până voi putea crea o mare sărată
Goală,fără societate
Ca să poată fi curată.
M-am săturat de nemernicul tău zâmbet
Care-mi însenina cândva chipul
El e singurul lucru care mi-a fost întipărit în suflet
Care mi-a cutremurat corpul
Care m-a făcut să-mi aduc aminte de tine.
Și în final…M-am săturat de acele dulci cuvinte
Cuvinte ce m-au făcut să devin oarbă
Nu vreau să-mi aduc aminte
Când mi-au făcut emoțiile să ardă
Să se facă scrum,să devină cenușă
Să dispară din zi, dar și din noapte…
Moartea, iubirea veșnica
Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,
Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.
Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,
Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.
Iubirea mea-i pe moarte,însă,
Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,
Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,
Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.
Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,
Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.
Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,
Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.
Mai uită-te din când în când la lună și la stele,
Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.
Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,
Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.
Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,
Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte
ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte
iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi
transformi sufletele triste-n heruvimi.
Acum ca plec și uit să mă întorc,
Tu tragi de mine doar o treaptă să te urc.
Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,
Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.
Alte poezii ale autorului
O, Doamne, glasul meu ascultă
O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,
Privește jos, la viața-mi grea,
M-am săturat să stau în umbre,
Să fiu uitată-n casa mea.
M-am săturat de nepăsare,
De glasuri reci și pline de dureri,
De lacrimi strânse-n înserare,
Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.
Mama mea, Doamne, nu mă vede,
Și inima mi-e greu de plumb,
Alege omul ce-mi dă teamă,
Și spune să tac când mă frâng.
Eu strig, dar nu m-aude nimeni,
Doar Tu, ce totul poți schimba,
Te rog, protejează-mi sufletul firav,
Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.
Fii scutul meu în fața lor,
Fii vocea mea, când eu n-am glas,
Fii alinare, fie-mi zbor,
Când lanțul rece m-a rămas.
O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,
Și arată-mi calea de lumină,
Căci doar cu Tine pot să sper,
Să simt iubirea Ta divină.
Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,
Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,
Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,
Și scapă-mă din suferință și pustie.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește
O, Doamne, glasul meu ascultă
O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,
Privește jos, la viața-mi grea,
M-am săturat să stau în umbre,
Să fiu uitată-n casa mea.
M-am săturat de nepăsare,
De glasuri reci și pline de dureri,
De lacrimi strânse-n înserare,
Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.
Mama mea, Doamne, nu mă vede,
Și inima mi-e greu de plumb,
Alege omul ce-mi dă teamă,
Și spune să tac când mă frâng.
Eu strig, dar nu m-aude nimeni,
Doar Tu, ce totul poți schimba,
Te rog, protejează-mi sufletul firav,
Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.
Fii scutul meu în fața lor,
Fii vocea mea, când eu n-am glas,
Fii alinare, fie-mi zbor,
Când lanțul rece m-a rămas.
O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,
Și arată-mi calea de lumină,
Căci doar cu Tine pot să sper,
Să simt iubirea Ta divină.
Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,
Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,
Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,
Și scapă-mă din suferință și pustie.
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
De ce Doamne?
Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,
Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?
Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,
Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,
Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,
De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?
Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,
De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie
Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?
Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?
Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,
O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.
Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,
Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,
Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,
Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?
Cum mă pot folosi de această viață,
Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?
Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,
Sau sunt doar un chip pierdut în neant,
Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?
Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?
Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,
Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.
Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,
Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,
De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?
Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,
Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri
Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește