Ciclicitatea Dorului

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere

al bărbatului ) Poezia este scrisă de mine

Zamurca Alina 🌷 

Mereu zâmbeai 

Ca un copil râdeai

Zâmbetul tău păcătos

Pe care-l credeam frumos...

Mă credeam religioasă

Când îngerul din tine cânta 

Tu-mi erai prețioasă 

Și tu păreai încântată...

Modul frumos,

În care-mi ziceai

Că sunt al tău cosmos...

Dar,tu tot în jur nimiceai.

Întârzierea fiecărei emoție,

De parcă, ar fi fost o boală

A fost o hoție...

Iar eu cădeam în ea,ca o petală.

Căderea la îndoială 

Adevărată greșeală

Totul iese la iveală,

Ea nu era reală...

Au murit  câtiva oameni în mine,

N-am apucat să-i îmbrăţisez strâns

Au plecat împreună cu mine,

Când am fost într-o furtună de plâns...

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit 

Și de către regina lui a fost dezamăgit 

Blestemul iubiri inima ia-npietrit 

În clipa în care ea nu s-a gândit 

Și fără nici un regret l-a părăsit 

Regele rătăcește în lume înebunit 

Nu înțelege cu ce oare a greșit 

Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit 

N-a fost pregătit să fie părăsit 

Din propria viață se simte izgonit 

N-a fost niciodată atât de îngrozit 

Ca în clipa în care ea l-a părăsit 

Acum nu m-ai poate fi fericit

De când focul iubiri s-a răcit 

Umblă prin alte regate rătăcit 

N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit 

Lângă altă femeie nu poate fi fericit 

Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit 

Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit

Condamnat pe viață să fie nefericit 

Cine știe, poate că pentru asta e menit 

Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit 

În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit 

A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit 

Cum pentru ea regate întregi a cucerit 

Pentru ea voia să ajungă rege peste toți 

Doar pentru ea a spart mi de porți 

Din cauza ei ajunge rege printre morți 

Renunță la absolut toate realizările sale 

Pentru că n-are parte de înbrățișările tale 

Renunță la tot, renunță și la viață 

Pășește încet într-o lume de ghiață 

Amintirea ta se pierde-n ceață

Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.

Ce văd e o mască, o simplă hârtie,

O umbră ce-și poartă conturul străin,

Un trup desenat fără vreun destin.

Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,

Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.

O iluzie prinsă în ochi de străini,

Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.

Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,

Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.

Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,

Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.

Am sădit flori în părul meu,

Am pus soarele drept colier, mereu,

Dar nici lumina, nici floarea de gheață

Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.

Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,

Un portret șters pe coala durerii.

Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne

E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.

Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?

Un haos ascuns sub linii prea fine?

Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,

Frumos într-un mod ce nu s-a născut?

Dar poate frumusețea nu e de găsit,

Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.

Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,

Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

Mă vrei doar pentru carne,

Mușchi întinși peste oase fragile,

Un dans al sângelui în venele lumii,

O coajă pe care o privești,

Dar nu o cauți mai adânc.

Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,

Un fel de vas pictat,

Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.

Mă întrebi ce mai fac,

Dar nu mă întrebi cine sunt.

Ești grăbit să devii explorator

Al unui continent care nu-ți aparține,

Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.

Te oprești la margine,

În jurul unui foc fals,

Aprins doar de dorințe trecătoare.

Dar trupul meu nu e doar carne,

E o arhivă de povești,

Țesuturi scrise cu litere mici,

Cicatrici ca fraze uitate,

O inimă care bate ritmuri neînțelese,

Căutând un dansator care să asculte.

Așa că întreabă-mă mai mult,

Deschide o poartă, nu doar o ușă.

Ce vezi când ochii mei te privesc?

Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?

Dacă mă vrei doar pentru carne,

Atunci rămâi flămând,

Căci carnea e doar o mască,

Dar eu sunt întregul spectacol.

Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,

Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.

În brațe să-mi fii, furtună și mare,

Să ne iubim până cerul dispare.

Îmi e dor de tine, de sufletul tău,

De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.

De buzele tale, de glasul tăcut,

De clipa eternă dintr-un început.

Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,

Când trupurile noastre erau absolut e.

Când timpul se-oprea în a ta privire,

Și lumea pierdea orice amintire.

Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,

Să ne iubim până cerul moare.

Să scriem pe stele, să ardem din nou,

Povestea noastră, un singur ecou.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.