Corul făpturilor cerești

Nimic nu e veșnic,

Nici eu,nici tu.

Nimic nu e veșnic,

Nici oamenii.

Nimic nu e veșnic,

Nici cartea.

Nimic nu e veșnic,

Nici lumea.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Metamorfoză

Fusei la socri cu nevasta,

Și am rămas mirat de asta,

La dânșii soața mea e mută,

La mine acasă e limbută.

Abuz în serviciu

Nevastă-sa e bioloagă,

Iar casnicia lor e în declin,

C-a prins-o în zănoagă,

Cum studia un corp străin.

Unui ucenic

Cu ce profesor prost ai studiat,

De nu poţi să înfăptuieşti nimic?

Iar el răspunse entuziasmat,

Am fost autodidact de mic.

Dorinţă

Un chel spuse la soţioară,

După ce de aici m-oi duce,

Că n-am avut podoabă capilară,

Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.

La o întrunire de partid

Cum se creează între ei conexiuni,

Le explica un lider de partid…

Dar am şi eu suspiciuni,

Că-n capul lor e numai vid.

Dilemă

Am fost la o bijuterie,

Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,

Vreţi ceva pentru soţie,

Sau doriţi ceva mai scump?

Confuzie

Una cu fustă a atacat,

În miezul zilei pe maidan,

Iar la anchetă a declarat:

• Am crezut că-i scoţian.

Potrivire

Ce bine arătau ca miri,

Şi ce miros în jur plutea,

Ea - un buchet de trandafiri rozé,

El - un buchet de Aligoté.

Medicului epigramist

Încercând o epigramă,

Cu mintea-i filozofă,

Un medic mai de seamă,

A avortat o strofă.

S-a făcut reparații tot anul la CET,

directorul declara la TV:

Căldură va fi în orice casă,

Chiar de afară va fi ger...

Instant o abureală deasă,

A și ieșit de sub calorifer.

Împărțire pământ – cota doi acri

De la primărie,

A venit solie,

Şi-un tip cam acru,

Îmi măsură un acru.

Unui chel

Marcat pe veci de adevăr,

Și ca o răzbunare pe geneză,

Porni cu un buștean de păr,

La un tâmplar, să-l ia la freză.

Unui general retras la sat

Ne e bine un general,

Ca sa fie în general,

Prea comun,

Într-o comună.

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit umbră

o formă abstractă

din care cineva storsese și ultimul strop de lumina

până la negru

ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui

obediența cârtiței

murisei fără să știi

în dreptul călcâiului meu

din care sângera noaptea…

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

M-au rănit toți, ca pe o stâncă,

Loviți de valuri, sfărâmată încă,

La școală eram un blestem fără nume,

Batjocorită sub ceruri de spume.

Eram praf sub pași, o glumă amară,

Un chip ascuns după masca fugară,

Șoapte veninoase mâncau din ființă,

Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.

Acasă, cuvinte tăioase, de fier,

Păreau să înghețe orice adevăr,

Pentru greșeli, pentru cum respiram,

Purtam povara că simplu eram.

Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,

Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,

Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,

Era ținta lumii ce m-a condamnat.

„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,

„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”

Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,

Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.

Până și aerul părea o greșeală,

Ca tot ce atingeam să fie o rană,

Am fost doar un vis ucis în noroi,

Un ecou ce dispare printre strigăte moi.

Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,

Între ziduri străine, printre inimi rebele,

Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,

Să vadă în mine un suflet curat.

Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,

Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,

Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,

Va fi testamentul întregii tristeți.

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit 

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

nu ar exista colțuri de întuneric,

doar lumina unei iubiri nemărginite,

care curge din adâncuri, fără sfârșit.

Aș oferi fără să aștept,

fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,

fără teama de a rămâne gol,

pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,

ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,

cu acea blândețe care știe să mângâie,

dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.

Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,

împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,

acoperindu-te cu valuri de încredere.

Iubirea mea nu e o poveste,

e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,

o flacără ce arde de milioane de ori,

dar niciodată nu se consumă.

E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,

dar totuși e acolo, în fiecare respirație.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

lumea ar fi un loc fără granițe,

fără frici și fără regrete,

în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,

și ar înflori din fiecare fereastră,

din fiecare pas, din fiecare gest.

Iubirea mea este acel loc în care

nu trebuie să te schimbi,

pentru că tot ceea ce ești este suficient,

pentru că iubirea mea te cuprinde

fără condiții, fără „dar”-uri,

fără „poate”.

Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,

Și am găsit înăuntru un șarpe de aur

Înfășurat pe osul timpului.

Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,

Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.

Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,

Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.

Așa că am început să mă deconstruiesc —

Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.

Fiecare nerv era o întrebare,

Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.

Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.

Iubirea? O metastază frumoasă.

Eu? O bucată de umbră care învață să respire.

Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,

Îți voi răspunde doar atât:

Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad

Și formează poezii pe podeaua uitării.

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire"