Cu inima grea
Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i doar o factură cu plată
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 13 noiembrie
Vizualizări: 84
Poezii din aceiaşi categorie
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Trandafirul ars
Am pregătit pentru ea, un trandafir,
Roșu și pufos,cu spini lucioși.
Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,
Am luat după muncă trandafirul,
Și cu pași repezi
Am plecat la ea.
Când m-a văzut pe mine,
Ea nu s-a bucurat,
Eu i-am întins trandafirul,
Ea la luat, și a plecat cu el în bucătărie,
A luat un chibrit,
A venit spre mine,
Și în fața mea a ars trandafirul.
Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.
Și eu tot mă întreb,
Pentru ce a ars ea trandafirul?
Atât de frumos,și parfumat,
Care a fost pentru ea?
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezie compusă pe 18.10.2024
Cicatricea
Dupa zambete si rasete
Vin plansete si mohorare
Asta e
S-a terminat
Dupa tot ce s-a intamplat
Ai decis ca te-ai saturat
Ai ramas in mintea mea, ca o cicatrice sumbra
Ai ramas in viata mea
Ca o pasare ce canta
Dar nu pentru mine, ci pentru ea
Eu sunt doar eclipsa ta
Ce va ramane in trecut
Am fost frumoasa pe moment
Dar acum s-a dus
Si incerc sa acopar durerea
Cu lacrimi fericite
Si incerc sa nu mai sufar
Dar tot la tine ma gandesc
Si atunci cand dorm
Ai ramas in mintea mea ca o cicatrice sumbra
Ce va ramane pentru totdeauna
Acolo undeva, imprimata in mintea mea
Dar, tu ai trecut peste, ca soarele mandru
Iar eu, eclipsa ta, voi ramane in umbra
Dar e bine, tot a fost ceva
Cicatricea va ramane
Tot in viata mea
Tu ai plecat, nu-i motiv de suparare
Viata va continua
Tot cu mine in spate
Am inteles, o ai pe ea
Iar eu, nu am pe nimeni care sa ma scoata din umbra
Si sa lucesc cu mandrie, langa luna
Sunt in spate, recunosc, dar, nu mai sufar
Nu-mi mai e dor
De zilele frumoase, doar o lacrima mai cade, din ochii obositi, ce ai curs pana acum, dupa atata suparare, dar acum, nu mai plang, ci se bucura, caci eu eclipsa am ramas, iar tu soarele cu luna
Iti spun, acum, ca nu mai plang, dupa tine, in niciun caz
S-a terminat, a fost ce a fost, o experienta buna
Dupa zambete si plansete
Iti spun, la revedere
Cu zambetul pe fata si inima in bucati
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit Și te distruge Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Mirosul tău
Parfumul tău a rămas pe haina mea ,
Cu momente ce ne veselea .
Dar a rămas doar o amintire,
Și simțeam o împlinire.
Dar aceasta împlinire a dispărut ,
Și a rămas doar în trecut .
Îți miroseam mereu parfumul ,
Iar acum mă apucă plânsul.
Poate nam fost ce îți doreai,
Dar nici nu plecai .
Langa mine 3 luni ai stat ,
Și pe acestea le-ai lăsat .
Mirosul tau poarta amintiri ,
Și cu acele priviri .
Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,
Și așa poate nici nu te mai iubeam .
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Trandafirul ars
Am pregătit pentru ea, un trandafir,
Roșu și pufos,cu spini lucioși.
Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,
Am luat după muncă trandafirul,
Și cu pași repezi
Am plecat la ea.
Când m-a văzut pe mine,
Ea nu s-a bucurat,
Eu i-am întins trandafirul,
Ea la luat, și a plecat cu el în bucătărie,
A luat un chibrit,
A venit spre mine,
Și în fața mea a ars trandafirul.
Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.
Și eu tot mă întreb,
Pentru ce a ars ea trandafirul?
Atât de frumos,și parfumat,
Care a fost pentru ea?
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezie compusă pe 18.10.2024
Cicatricea
Dupa zambete si rasete
Vin plansete si mohorare
Asta e
S-a terminat
Dupa tot ce s-a intamplat
Ai decis ca te-ai saturat
Ai ramas in mintea mea, ca o cicatrice sumbra
Ai ramas in viata mea
Ca o pasare ce canta
Dar nu pentru mine, ci pentru ea
Eu sunt doar eclipsa ta
Ce va ramane in trecut
Am fost frumoasa pe moment
Dar acum s-a dus
Si incerc sa acopar durerea
Cu lacrimi fericite
Si incerc sa nu mai sufar
Dar tot la tine ma gandesc
Si atunci cand dorm
Ai ramas in mintea mea ca o cicatrice sumbra
Ce va ramane pentru totdeauna
Acolo undeva, imprimata in mintea mea
Dar, tu ai trecut peste, ca soarele mandru
Iar eu, eclipsa ta, voi ramane in umbra
Dar e bine, tot a fost ceva
Cicatricea va ramane
Tot in viata mea
Tu ai plecat, nu-i motiv de suparare
Viata va continua
Tot cu mine in spate
Am inteles, o ai pe ea
Iar eu, nu am pe nimeni care sa ma scoata din umbra
Si sa lucesc cu mandrie, langa luna
Sunt in spate, recunosc, dar, nu mai sufar
Nu-mi mai e dor
De zilele frumoase, doar o lacrima mai cade, din ochii obositi, ce ai curs pana acum, dupa atata suparare, dar acum, nu mai plang, ci se bucura, caci eu eclipsa am ramas, iar tu soarele cu luna
Iti spun, acum, ca nu mai plang, dupa tine, in niciun caz
S-a terminat, a fost ce a fost, o experienta buna
Dupa zambete si plansete
Iti spun, la revedere
Cu zambetul pe fata si inima in bucati
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit Și te distruge Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Mirosul tău
Parfumul tău a rămas pe haina mea ,
Cu momente ce ne veselea .
Dar a rămas doar o amintire,
Și simțeam o împlinire.
Dar aceasta împlinire a dispărut ,
Și a rămas doar în trecut .
Îți miroseam mereu parfumul ,
Iar acum mă apucă plânsul.
Poate nam fost ce îți doreai,
Dar nici nu plecai .
Langa mine 3 luni ai stat ,
Și pe acestea le-ai lăsat .
Mirosul tau poarta amintiri ,
Și cu acele priviri .
Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,
Și așa poate nici nu te mai iubeam .
Târziu...
Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,
Și pielea albă, fragedă de suplă jună,
Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,
Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.
Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,
Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,
În focul inimii mocnește numai jar,
Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.
Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,
Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,
Și va usca-o vântul și razele de soare,
Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.
E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,
Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,
Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,
Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.
Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,
Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,
Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.
Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.
Alte poezii ale autorului
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Neînsuflețit făr' de tine
Te uiți la ceas amuia la biata viață ce ți-a trecut, rând pe rând cu anotimpul ce te străpunge
Doar înnăbușeala asta al naibii de amară mi-a zăcut în inimă astă vară căci am rămas cu sufletul tare însetat tânjind după iubire
Ploile au fost mult mai rare precum "dragostea" ce lumea o poartă, cu atâta asprime, direct drept în stomac
Și-n piept ei poartă numai și numai fală, un ego triumfător ce îi mai rece ca lacrimile însuși ploilor fierbinți de vară
În gândul tău te oglindești pustiu, la ce ai fost și la prezentul tu tot neiubit
Iarna tuturor ni s-a imprimat pe suflet, deși ea e vizita ce ne așteaptă doar-n îndepărtare
Însă privesc la al meu suflet cu un altsfel de gând că nici un anotimp nu m-a răscolit cum m-a răscolit iarna căci chiar și acum "ea mi-a dus dorul", păstrându-mi umbra-n doliu și inima congelată-n necontenit
Am remușcări și tresar câteodată cu-n mintea inpodmolită la toate cele întâmplate, cred că se rezumă toate la tot ce am iubit și nu m-a putut iubi
Căci dragostei vieții mele i-am închinat tot, iar ea a împărtășit cu mine nimic din totul sublim
Nimicul din care am croit eu totul, s-a dovedit predat pe brațele unui spin răvășitor-n totă liniștea mea profundă
Și acul din golul meu mă doare strafund acum în nimicului meu suflet mare
Nu mă doare, căci știu că am iubit pur și cu ardoare ci mă doare de ea, de ființa interiorul meu copil ce s-a scufundat în marea de prejudecăți pierzându-și esența eului
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?