Suspine nesfârșite

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri 

Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute

Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat 

Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu 

De ce eu am devenit acea ființă?

Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte 

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

Am stins soarele cu palmele mele,

M-am săturat de lumină, de adevăr,

Am vrut întuneric, dar, în spatele pleoapelor,

Erai tu, ardent, ca o fantomă solară.

Tu ești tot ce nu se poate atinge.

Te plimbi prin marginile existenței mele,

Un zeu al absenței,

Un sculptor al golului din piept.

Cuvintele pe care nu ți le-am spus

S-au transformat în pietre,

Le car în stomac, grele și mute,

Un mormânt pe care-l port în mine.

Mă sufoc în fiecare răsărit,

Îngropată de promisiunea luminii.

Îmi e dor de tine ca de o eclipsă –

De întunericul perfect în mijlocul zilei.

Când respir, trag aer care a fost al tău,

Fiecare moleculă e un ecou

Al ființei tale,

Al plecării tale.

Și mă gândesc, într-un colț absurd al minții mele,

Că poate nici n-ai fost.

Poate te-am inventat din frica

De a nu avea pe cine să pierd.

Dar și dacă e așa, te iubesc și mai mult.

Pentru că doar un geniu poate să-și scrie

Propriul sfârșit,

Și să creadă că l-a trăit.

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc

A-nceput din nou furtuna blestemată,

Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,

Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,

Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........

Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,

De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,

E rece, e rece și simt că mor,

Mor încet de al tău apăsător dor,

Fără tine n-am speranță la viitor,

Fără tine sunt un simplu muritor.......

N-am cum să scap din această furtună,

Nu se oprește dacă nu suntem împreună,

Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,

Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....

În umbra mea,

A ars silueta

Scumpă și puțin

Ca zorii de-diz-dimineață.

Autor Zamurca Alina 🤍

Pentru baiatul pe care l am iubit,
Iar după care am suferit,
Vreau sa ți spun ca m am uimit,
De ce oare te am iubit?

Oare ochi tai închiși,
M au atras în ascunzisi,
Doar pentru ca te ai uimit,
Pentru un suflet înnegrit.

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025

Am deschis inima ca pe-o carte veche,

Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.

Tăcerea mea are vene; pulsează încet,

Un râu nevăzut, dar mereu prezent.

Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?

Dacă strigătul meu se pierde-n abis,

Și nimeni nu știe că sunt, că respir,

Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?

Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,

Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.

Mă recontruiesc, dar clădirile cad,

Fundația e făcută din nisip și oftat.

Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,

Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.

Eu caut ceva ce lumea nu are:

Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.

Dar ce rost are căutarea?

Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.

Și totuși, continui, un Sisif modern,

Împingând un munte făcut din etern.

Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.

Sunt ceva între, un paradox enorm.

Mă nasc și mor în fiecare zi,

Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.

Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.

Poate că tot ce caut se ascunde în zare.

Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –

Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”

Ce să mai fac, să te fac să simți?

Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,

Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?

Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?

Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?

Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,

Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.

Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,

Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,

Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?

Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?

Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?

Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?

Cum să îți cer să mă iubești acum,

Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?

Și totuși, în adâncul meu, sper că da,

Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,

Ci în acele clipe când inima bate,

Chiar și atunci când nu mai sunt.