Suflet înnegrit

Scriitorul carti mele,
Autorul fiind doar tu,
Povestea pe care am făcut o,
A rămas doar un "plumb".

Nu I asa de tragic ,
Dar am suferit un pic,
Măcar a fost frumos în timp,
Chiar dacă durat un anotimp.

Titlul e cam spulberat.
Cam asa e și viata mea,
Chiar dacă tu numai ești în ea,
Ai rămas un vers în pat.

Sufletul meu e acolo.
In povestea cea de o viata,
De un anotimp și o vara,
Plângând pe prima pagina din viata.

Vesela fiind după ea.
Cartea pe care am creat o in zadar,
Citind o și răsfoind o,
Iubind o ca pe un star.

Chiar dacă e făcută în gluma,
Unde mi am pus inima în aroma,
Dulce spre amăruie,
Acolo este o poveste de iubire.

Sufletul meu de floare rară,

Care mi ai transformat viata într o vară,

Călduroasă ca o rază,

Esența mea drăgastoasă.

Drogul tău ma omoară,

Fiind parfumul tau de viață,

Iubirea ta de o substanță faimoasă,

Suflet cu esență trandafirată.

Care mi a mai luat odată din aer,

Pentru mireasma ta de înger,

Moarta când se ofilește,

Iubita când trăiește.

Ploaia mea de iubire spontana,
Care m a făcut sa cad în apă,
Pentru dragostea sa grozavă,
Tu sufletul meu de viață.

Iubirea ta ma omoară,
De aia am murit în vară,
Pentru ca e mai călduroasă,
Și este mai frumoasă.

Moartea mea va fi mai cruntă,
Pentru ca ne vom despărți pe lună,
Tu pe pământ iar eu pe planetă,
Dar ne vom iubi împreună.

Chiar dacă ne va despărți cerul,
Eu te voi iubi la fel,
Cum te am iubit de fel,
De aia voi rămâne în cer.

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății

Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim

Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima

Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

De ce promitem și mințim?
De ce ascundem ce simțim?
De ce fugim și ne ferim?
Când avem să oferim

Cât e real și cât e vis?
Cât trăiești într-un abis?
Cât ai ucis și ai omis?
Pe toate astea le-am prezis

Dacă mâine nu mai vine?
Dacă vina e la mine?
Dacă totu-i înspre bine?
Tu ai vrut să se termine

Mai e ceva de regretat?
Mai e ceva de reparat?
Mai e ceva de reproșat?
Noi oricum n-am existat

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.