Dor
Umbre reci și voci amare,
Se tot simt in al meu jur...
Vântul zăpada-nvâltoare,
Totu-i zgomotos și dur.
A lumânării lumină,
Mai sclipește-ncetișor
N-așteptam iarna să vină...
Însă a venit cu dor
Cu dor de copilărie
Și de casa ce-o aveam
De- a mea mică jucărie
Și de mama ce-o iubeam
A plecat ,s-a dus în zare...
Nu știu dac-o s-o mai vad
În urmă lăsând dor mare
Și în inimă, prăpăd....
<3
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 22 ianuarie
Vizualizări: 64
Poezii din aceiaşi categorie
Mi-e dor...
mi-e dor de noi
Atunci când stăteam goi.
Când îmi sărutai pielea fără haine,
Și de felul în care te uitai după la mine.
mi-e dor de cum stăteam și ne uitam la desene.
Tu stând pe sânii mei în loc de perne.
mi-e dor să-ți spun „te iubesc”
În timp ce în brațele tale zâmbesc.
mi-e dor de noi doi îmbrățișați,
Ascunși de lume ca și cum am fi căutați
Pentru furt sau pentru o crimă,
Dar singura crimă era că împărțeam aceeași inimă.
Mă uit acum în trecut
La momentele pe care le-am petrecut,
Cât de fericiți eram
Și cât de mult ne iubeam.
mi-ar fi plăcut să te am acum,
Să nu mai am inima scrum
De la cât ai ars-o
Atunci când ai lăsat-o.
mi-aș dori să fi avut un alt final,
Cu noi doi fără scandal,
Îmbrățișați la apus,
Spunându-ne ce a rămas nespus.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
O lumină în noapte
Lumina n noapte,
Te caut grăbit,
Uitasem de păcate,
Uit ca te am iubit.
Lumina n noapte
Nu ți am povestit,
Cum te strâng în brațe,
Cum te am îndrăgit.
Noaptea n lumina
Nu te am găsit,
Mă port ca o străină,
Totuși nu m ai prețuit.
Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
Deja vu
Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?
„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.
Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?
Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.
Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?
E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.
Tu ai aruncat acea păpușă.
Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață
chiar dacă tu nu îți doresti asta.
Mi ai spus să mă gândesc la tine
ca la o experiență frumoasă
care nu a durat mult.
Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,
dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?
aberez.
Suspine nesfârșite
Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții
Alte poezii ale autorului
Îndrăgostit
•Sunt un mic copil,
•Îndrăgostit de cineva cu stil
•Cu ochii căprui,
•Poate fura inima oricui ,
•Când mă gândesc la el
•Parcă sunt într-un univers paralel
•Doar pe el îi iau drept model.
Lorena
Cioburi
Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina.
Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!
Gânduri bune!
Cu drag, Gabriela!😊
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
Singurătatea care arde că o torță
În fumul dens al serii stinse,
Se-nvârte gândul obosit,
Din scrum de vise neatinse,
Se naște-un dor necontenit.
Tăcerea curge printre vene,
Ca un lichid încet, amar,
Și nopțile se fac perene,
Când nici un glas nu-i pe hotar.
Pe geamuri plouă cu uitare,
Se-ntinde cerul ca un sloi,
Iar eu, sub norii de-ntrebare,
Îmi număr pașii către ploi.
Fumez din umbra mea subțire,
Din gândul greu și-nsângerat,
Și mă topesc în amintire,
Ca fumul ce s-a destrămat.
Dar poate mâine, prin ceață,
Va trece-o rază, fără rost,
Și-n scrum de singură speranță,
Se va apr
inde-un vis ce-a fost.
Cruzime nebuna
Si mai ranit, am suferit
Mai ranit cu toata cruzimea ta
Sangele curgea de unde putea
Eu pe jos numai puteam respira
Dar ai mai dat inca un glonț
Glonțul a fost terminal
Ma-m terminat într-o clipă
Ma-m stins chiar la tine in ochi
Dar tu râdeai ca un nebun ce erai
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?