Crime și suspine

Poate că moarte-mi este în zadar 

Însă viața-mi oferă acest dar 

Cum să refuz să scap din coșmar 

Toate zilele-mi au un gust amar 

Iubirea pentru mine e blestem 

Pentru fericire sunt nedemn 

Îmi doresc doar o cruce de lemn 

Pentru că ea nu vine când o chem 

Ea nu m-aude noaptea când o strig

Nu mă-ncălzește când mi-e frig 

Nu m-aprinde când mă sting 

Nu mă-nvie când sunt mort 

Nu-mi dă nimic când pierd tot 

Nu mă stinge când iau foc 

Nu m-așteaptă când stau pe loc 

Ea merge doar în față 

Nu-i pasă de-a mea viață 

Nu vede că mă pierd în ceață 

De asta îmi doresc să mor 

Să mă conving că totu-i trecător 

Poate așa am să scap de-al tău dor 

Dacă mor poate n-am să te mai iubesc 

Sau poate mor ca prostul și greșesc 

Dar ce să fac dacă fără tine înebunesc 

Vreau să mor, doar asta îmi mai doresc 

Dacă nu pot să fiu cu tine ce sens au toate?

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte 

Acum sunt curios dacă asta chiar se poate 

De obicei nu fac promisiuni nefondate 

Pe pășune, sub un pom,

Se găsea relaxul meu

Când eram doar pui de om

Ș-alergam după un zmeu...

Marea Roșie-i sărată,

Dar oricum e populară,

Eu în vise doar bogată 

Cu lacrima-mi amară...

Oricât n-aș mai spune

Că aș vrea să uit Eu tot,

Tot n-o fac pe bune,

E ceva ce chiar nu pot.

Vifor rece ar fi sosit

De când tu ai fi plecat,

Vântul nici nu s-a gândit 

De pe dată m-a luat...

Fizica-n raporturi exprimată

E-un tabel de ne-nțeles,

Gândurile-n val de-o dată 

Sunt un dar ce te-au ales.

Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare 

Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta

Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor

Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate 

Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite

Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin

Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori

În neagra oglindă,

O privesc pe frica mea.

Încet încep să-i vorbesc,

Dar ea se îndepărtează de mine,

Eu tac și nu zic nimic,

Mă supăr și eu ca răspuns.

Nu-mi place să privesc în ochi,

Pe frica mea ce o am în suflet.

Mă gândesc des,foarte rar 

Dar nu pot să fac nimic,

Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,

Și frica din spatele meu o aud.

Încet, încet când uit de ea,

Iarăși ea vine la mine 

În ospeție.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia pe 16.10.2024.

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

În ciuda ta, zâmbesc în continuare,

Cu inima deschisă, fără să-mi pară rău.

Ai vrut să mă vezi căzând în genunchi,

Dar am renăscut din cenușa trecutului meu.

În ciuda ta, am găsit propria mea cale,

Prin umbre și lumini, am învățat să strălucesc.

Nu te voi lăsa să-mi stingi pasiunea,

În ciuda ta, voi continua să cresc.

În ciuda ta, acum spun cu mândrie,

Că am devenit mai puternic și liber.

Nu ai reușit să mă dobori, dragul meu amor.

În ciuda ta, eu strălucesc, asemeni unei stele pe cer.

Înțelepciunea, un dar și un blestem,

Mă plasează la marginea unei lumi de umbre,

Acolo unde fiecare pas mă face să înțeleg

Motivele celor ce mă rănesc.

Nu mai sunt o victimă,

Ci o oglindă unde alții își reflectă durerile,

Iar eu, cu sufletul gol și mintea grea,

Privesc în fața lor și găsesc explicații pentru fiecare lovitură.

Ei mă rănesc și totuși… înțeleg.

Fiecare cuvânt dur, fiecare gest rece,

Poartă povara lor,

Frustrările lor, traumele lor nevinovate,

Și, chiar dacă doare,

Încerc să le iert,

Pentru că știu că eu sunt doar oglinda lor crăpată.

Dar, în procesul acesta de înțelegere,

Uit de mine,

Uit să mă iubesc,

Uit că am nevoie de iubire și de compasiune.

Căci în inima mea, în ciuda rațiunii,

Răul rămâne nedrept,

Și nedreptatea mă străpunge

Mult mai adânc decât orice cuvânt.

Creierul meu se opune, analizează, raționează

Și înțelege fiecare motiv ascuns,

Dar inima mea urlă după dreptate,

Căci ea vrea doar iubire.

Sunt doar un copil,

Un copil care încă speră,

Care nu înțelege de ce trebuie să poarte

Povara altora,

De ce, în loc de îmbrățișări,

Primește indiferență și răceală.

Mă consum în încercarea de a ierta

Și, în acest proces, mă pierd pe mine.

Tot ce vreau este să fiu iubită și înțeleasă,

Dar înțelepciunea asta mă face să fiu prea mult.

Știu prea multe, simt prea mult,

Și, într-un fel, sunt prea puțin.

Aș vrea să pot să fiu doar eu,

Fără să înțeleg tot ce nu pot schimba.

Fără să port războaiele altora.

Dar, până la urmă, tot ce rămâne este dorința aceea veche:

Să fiu iubită,

Așa cum sunt,

Fără raționamente, fără explicații,

Fără traume, doar iubire.

Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,

Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,

Când fiecare notă se naște din dorul meu,

Și tu ești muza, care mă face să zbor.

Căci fiecare cântec ce iese din piept,

Este o poveste pe care doar tu o știi,

Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,

Iar tu ești lumina care în inima mea vie.

Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,

Cum culorile sufletului meu devin adevăr,

Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,

Tu ești pensula care-mi dă contur.

Talentul meu, un foc ce arde cu tine,

Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,

Căci în tine găsesc inspirația divină,

Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.

Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,

Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,

Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,

Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.

Aș vrea să mă auzi și să mă simți,

Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,

Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,

Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.

Într-o toamnă uitată de ceasuri,

Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.

Toți frații ei căzuseră-n șoapte,

Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.

„Ce e cu tine, frunză stingheră?

De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”

O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,

Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.

Ea visa nu la pământ, ci la cer,

La dansul ce-l poartă norii spre stele.

„De ce să cad într-un humus stingher,

Când pot visa infinituri rebele?”

Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,

Ca o inimă care refuză să tacă.

„Nu sunt făcută să mor undeva,

Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”

Timpul trecu, anotimpuri rotiră,

Frunza rămase, dar ramura ei

Se-ncovoiase sub greutatea firii,

Sub truda de-a ține visul în tei.

„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,

Toți au căzut și pământul îi poartă!

Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?

Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”

Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,

Ramura-i plângea, dar ea strălucea.

Ea nu voia glorie, nici să se lase,

Voia doar cerul s-o învăluie-așa.

Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,

Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,

Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,

Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.

N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,

Doar o urmă de dor în al cerului cânt.

Ea a fost singura care-a sfidat

Căderea, uitarea, pământul uscat.

Și astfel se scrie o poveste nebună

Despre o frunză ce-a vrut să rămână.

Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,

Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății

Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim

Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima

Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.