Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 23 august 2024
Vizualizări: 304
Poezii din aceiaşi categorie
Moartea ne desparte trupurile
Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine
Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea
Putea oricând totul să se termine
S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.
Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător
Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.
N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?
N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?
Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit
Poate tu ești într-un loc mai bun,
Dar mie viața mi s-a sfârșit
Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…
Amintiri cu tine îmi răsar în cap
În mintea mea răsună vocea ta
Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu
Moșneagule, întoarce-te la baba ta
Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Umbra ta în mine.
Te caut în tăceri ce dor,
În pași ce nu mai vin spre mine,
O lume-ntreagă ne-a fost contra,
Dar n-a știut ce-i rău sau bine.
Cu mâinile mi-ai scris pe piele
Povești ce nu s-au mai sfârșit,
Dar lumea nu ne-a vrut la soare,
Și ne-a-ncuiat în întuneric etern.
Ai plecat… și n-ai întors privirea,
Doar vântul ți-a păstrat mirosul,
Eu încă port în sân tăcerea,
În care ți-am rostit frumosul.
Și doare să iubesc atât,
Când tu n-o mai simți deloc.
Mă sting în tine zi de zi,
Dar tu te-ai dus, încet, pe loc.
Am ars ca două stele oprite
Pe cerul care nu ne-a vrut aprinse,
Dar n-am regret… doar răni deschise
Și scrisori către tine — nescrise.
Cândva, poate în altă viață,
Ne vom ține iar de mână,
Fără teamă, fără vină,
Fără condamnare.
Dar până-atunci, în fiecare gând,
În fiecare “de ce?” ce mă frânge,
Te port, iubirea mea din gheață,
Și doare să iubesc atât, când tu n-o mai simți deloc.
Cărțile de tarot
am plecat la o femeie,
Pentru viața să mi-o fac
mai bună.
Și pe cărțile de tarot,
Să-mi spună viitorul.
Privește ea la cărțile de tarot
apoi privește ea la mine.
Poate trebuie s-o întreb
sau
mai bine chiar să tac.
O las .Să-mi spună ea singură viitorul.
Simt un rece trece prin mine,
meșterița îmi spune.
Mai mai bine să ia-i seama
Mai mult necaz o să ai,decât bucurie
Inima îți va fi stricată
soarele,s a va înnegri într-o minută,
În ochii iubitului, tu vei muri.
Luna se va ascunde sub cerurile întunecate.
Vorbele acestea m-au lipsit de răsuflare,
Și împreună cu sunetul clopotului de iarnă
Plec eu acasă,
Și reflect asupra vorbelor femeii.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 17.11.2024.
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Mai am..
Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,
Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.
Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,
Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.
Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,
Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.
Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,
Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.
Mai am acei cercei de diamant,
Ce-i spun urechii atât de deprimant.
Tu uita-l,fata,pe acel om,
Pe care-acum îl simți în fiece atom.
Mai am acea cana deprimata,
Ce are pe ea un băiat și-o fata,
Care se iubeau cândva atât de mult,
Și care azi mai au doar acel tumult.
Mai am acea carte mica și plăpândă,
Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,
Și care suferă atât de simplu și intens,
Din cauza unui gol imens.
Mai am acele poze fericite,
Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,
Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens
Și mă gandesc doar l-acel nou consens.
Mai am al tău tricou albastru,
Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.
Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,
Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.
Alte poezii ale autorului
Strigătul primei iubiri
Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
Glasul Tăcerii
"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,
Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.
N-am fost lăsată să-mi port durerea,
Când orice lacrimă-mi trezea mânia.
Îmi legau gura cu râsul lor tăios,
Fiecare suspin devenea un răspuns întors.
Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,
Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.
Cum să simt, când tot ce-am fost
A fost zdrobit sub un râs fără rost?
Cum să strig, când glasul meu
Era doar ecoul durerii din ei?
Sensibilitatea mea e un blestem uitat,
Un loc unde nimeni n-a săpat.
Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:
Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.
Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,
Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.
Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,
Un strigăt mut care nu se împarte.
Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,
Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.
Sensibilă? Poate, dar adevărată,
Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.
Ce culoare ești?
Nu știu cine ești,
sau cum vei fi,
când pășești în afacerea asta numită „viață”,
când taci sau vorbești,
când rămâi sau pleci.
Ești aici și nu ești,
te pierd și te găsesc
în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.
Poți fi un albastru adânc,
ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,
sau un gri,
ca norii care nu se pregătesc niciodată
pentru ploaie.
Poate că ești un galben solar,
o febră a zilelor perfecte,
sau verdele acela umed de frunze,
pe care le ascunzi în buzunare,
ca pe amintiri ușor de uitat.
Te-ai vopsit în toate culorile posibile,
dar în toate tu rămâi doar tu,
o pată de culoare în fața mea,
o linie subțire de lumină
pe care o urmez în întuneric.
Nu știu cine ești,
dar știu că tu ești golul
ce mă umple-n totalitate.
Când sunt cu tine, nu mai am nevoie
de altă nuanță.
Când sunt singur,
nu mai caut decât să mă întorc la tine.
Poate că ești un amestec,
un curcubeu fugar pe care nimeni
nu-l poate descrie,
dar pentru mine, tu ești doar o culoare
în care mă pierd
și mă regăsesc mereu.
De ce nu mă iubește nimeni?
De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,
Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?
Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,
Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.
Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,
O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.
Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,
Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.
Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,
Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.
"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,
Și orice vis al meu devine efemer.
Mă pierd sub greutatea acestui amar,
Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.
Ce crimă ascunsă port în ființa mea,
De mă lasă toți să cad în uitarea grea?
Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,
Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.
Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,
Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.
Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,
Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.
Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,
Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.
Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,
Că undeva, departe, există un vis:
Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,
Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.
Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,
E flacăra care nu s-a pierdut.
Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,
Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.
Corul făpturilor cerești
În pururi freamătul ce murmură se zvârli răvășitor-n liniștea amăgitoare, străfund în sufletul pădurii
Norii au fost captivați în veacuri nostalgice la amintirea ecoului suav al ploii cu glas de alinare
Urechile mele pe vremuri se alinau cu o orchestră lină a naturii
Acum al meu dor a înecat zorii în întunericul furtunii mele căci inima mi-e despuiată rătăcind spre lumina soarelui stinsă de lacrimile mele