Altar de plumb

Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –

Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.

De parcă palma lor e mâna mea,

De parcă vina e sângele ce-mi stă.

Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,

Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.

Durerea mea? O glumă pe buzele lor,

Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.

„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?

Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”

Dar cum să fii vinovat că respiri,

Când tragi aerul lor plin de spini?

Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,

Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.

Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă

Loviturile lor – și vina întreagă.

Am încercat să urlu, dar urletul meu

E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.

Am fost un copil ce-a cerut un loc,

Dar locul meu e mereu greșit, în foc.

De ce durerea mea trebuie să se plece?

De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?

Când toate zgomotele lor se înfig în mine,

Eu tac, eu iau, eu devin rușine.

Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,

Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.

Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –

Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.

M-ai iubit? Poate.

Te-am iubit ? Mereu.

S-a meritat? Prin fapte.

Ai uitat? Sunt eu.

Ai plecat? Departe.

Să te iert? Mi-e greu.

Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,

Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.

Sufletul meu plutește în cântul gol,

Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.

Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,

Sunt doar o fărâmă de dor, un pic

De tăcere adunată în aripi de foc,

Un râu fără râu, un drum fără loc.

Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,

Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.

Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,

Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.

Vino să-mi spui, nu când, dar unde,

Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde

Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,

Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.

Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,

Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.

E o lume ce tremură, dar nu o vezi,

Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.

Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,

Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.

Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,

Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.

Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,

Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.

Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,

Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg

Mărul otrăvit, dar gustos a fost,

A reușit și-a trezit, somnul adormit

Manifestându-și al sau dulce rost

Prin sărata-i patimă ce-a tot rănit.

Oriunde nu ar fi, tot nu este aici,

Perfecta vorbă-n care am tot privit 

M-ar fi lăsat doar cu prietenul arici

Ce-n orice colț m-a sprijinit.

N-o să-i uit gustul nicicând,

Fiind cel mai special simțit 

Oferindu-l timpu-ți sacrificând 

În jocu-ncare m-ai hoțit...

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

Umbre reci și voci amare,

Se tot simt in al meu jur...

Vântul zăpada-nvâltoare,

Totu-i zgomotos și dur.

A lumânării lumină,

Mai sclipește-ncetișor

N-așteptam iarna să vină...

Însă a venit cu dor

Cu dor de copilărie 

Și de casa ce-o aveam

De- a mea mică jucărie 

Și de mama ce-o iubeam

A plecat ,s-a dus în zare...

Nu știu dac-o s-o mai vad

În urmă lăsând dor mare

Și în inimă, prăpăd....

<3

Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă

Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?

Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul

Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea

Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?

Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.

În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.

Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.

Te-am văzut în umbra unei camere pline,

ca un secret pe care lumina încerca să-l ascundă.

Vocea ta era cea mai tăcută furtună,

mă trăgea sub valuri, mă trăgea aproape,

până când n-am mai putut respira fără greutatea ta.

Și acum sunt prinsă,

ca un val ce se sparge prea devreme.

Fiecare parte din mine tânjește după tine,

dar tu rămâi nemișcat,

ca o lună îndepărtată pe care n-o voi atinge niciodată.

Oh, cad în tine,

ca un cântec fără sfârșit,

ca un râu ce se îndoaie

să întâlnească oceanul din ochii tăi.

Fiecare bătaie a inimii e o mărturisire,

dar tu ești tăcerea pe care nu o pot rupe.

Am trasat în vis liniile mâinilor tale,

degete ca hărți pe care nu le voi deschide vreodată.

Râsul tău rămâne ca fumul în plămânii mei,

și ard,

ard în golul unde obișnuiai să fii.

Oh, cad în tine,

ca cerul ce cade în noapte,

ca o flacără ce aleargă după întuneric,

deși știu că nu-i bine.

Fiecare pas mă duce mai aproape,

dar tu ești o umbră pe care n-o pot ține.

Spune-mi, cum să mă opresc din a te iubi,

când lumea se rotește în numele tău?

Cum să găsesc drumul înapoi,

când tu ai devenit casa pe care n-o voi avea niciodată?

Oh, cad în tine,

și nu știu cum să renunț.

Iubirea ta e o gravitație pe care nu o pot înfrunta,

și mă trage, mă trage,

mă trage în jos.

Ne-am regăsit pe drumuri vechi,

Sub umbre calde, dar și reci,

Trecutul plânge printre noi,

Dar timpul vrea să fim eroi.

Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,

Pe hărți uitate, vise desenăm.

Greșeli din ieri se sting încet,

În ochii tăi găsesc un zâmbet.

Durerea s-a scris pe ziduri goale,

Dar șoaptele tale devin petale.

Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,

Legând ce-a fost cu fire strânzi.

Iubirea parcă are alt glas,

Mai înțeleaptă, ca un ceas.

Nu mai fugim, nu mai lovim,

Din focul vechi noi ne zidim.

Un nou început, dar mai matur,

Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.

Cu răbdare țesem azi povestea,

Făcând din iertare toată trezirea.

Și dacă soarta ne dă răgaz,

Vom rescrie iubirea, pas cu pas.

Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,

Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.

În brațe să-mi fii, furtună și mare,

Să ne iubim până cerul dispare.

Îmi e dor de tine, de sufletul tău,

De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.

De buzele tale, de glasul tăcut,

De clipa eternă dintr-un început.

Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,

Când trupurile noastre erau absolut e.

Când timpul se-oprea în a ta privire,

Și lumea pierdea orice amintire.

Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,

Să ne iubim până cerul moare.

Să scriem pe stele, să ardem din nou,

Povestea noastră, un singur ecou.

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.