Altar de plumb

Au dispărut de atunci,

Amintirile din copilărie.

Au ars toate amintirile,

În focul foarte fierbinte,

Iar copii plângând,

își mai aduc aminte.

Timpuri bune au mai fost,

Când copii noi mai eram.

Dar,a dispărut tot.

Și nimic n-a mai rămas.

Poate ne vom aduce aminte

De acelea frumoase clipe.

Da parcă am mai vrea noi să întoarcem,

Timpurile celea bune,

Dar din păcate nu le m-ai întorci.

În foc toate au ars.

Autor  Alina Zamurca 🤍 

Se face intuneric in jur,

Nu poti scapa irevocabil,

Umil de tot trecutul dur,

Îl port in piept inevitabil.

Mă plange apusul pe sub zare,

Și ploaia imi spală lung tristețea...

Pierdut in propria mi valoare,

Se scurge încet,încet tandrețea.

Sunt aici!Doar eu si gânduri nefondate.

Cu greu ma trece starea noptii,

In golul sufletului ,poate,

Apari măcar in sensul vietii.

Cauta-mă in anii irositi!

În nopti cu plans,zile de jale,

În ochii mei cei obositi

De seri intregi de asteptare.

Dar in zadar,nu mai sunt eu!

E doar carcasa ce a ramas.

Gasește ma si fa ma sa vreau

”Un ultim dans”.

Mă bate gândul să-mi revin,

Să uit de tine si de tot,

Dar cum sa fac?Explica mi tu!

Cand nici sa plang,nu prea mai pot...

Citesc pe asfaltul ud dorința,

Să ma intorc la cine am fost.

Îmbin tradarea cu sentința

Și sigur stiu: Nu are rost.

Cine am fost noi pana la urmă?

Doar doi copii...acum straini!

Crezând ca totul e o glumă,

Sfârșim prezentul clandestini.

A mai căzut o frunză...

Aici, am împărțit amintiri
Și o dragoste senină.
De ce te miri?
Eu floare și tu albină.

Un copac odată falnic și bogat
Zace fără frunze,
De natură parcă uitat.

A mai căzut o frunză...

Tablouri, picturi, jucării,
Fotografii...
Odată atârnau minunate omagii,
Pentru dragostea noastră.

A mai căzut o frunză...

Eram tineri și vedeam un viitor.
Acum, nu mai este nimic.
Nici măcar iubire, un pic.
"Lasă-mă să mor!"

A mai căzut o frunză...

Îmi striga sufletul după tine,
Micuța mea bucurie.
Ceea ce odată ma împlineai
Și pace îmi aduceai.
N-am motiv să mă înfurii
Căci de vină nu sunt mugurii,
Cei ce-au răsărit când vara s-a terminat,
Ca toamna a-nceput și s-a înnoptat.

A mai căzut o frunză...

E toamnă între noi.
Natura ucide să renască.
Așa cum și pe noi,
Sper să ne reunească.

Copaci uscați și frunze moarte.
Odată vii și strălucitoare
Pe ale cerului bolte.

Renasc într-ale codrului balade
Noi veștminte pentru noi,
Să ne fie calde,
Când vom intra iar în noroi.

Frunzele au căzut...

Tu și eu împreună, 

Ce idee minunată !

Tu și eu ca o cunună 

De cer legată 

Mi-am dorit atât de mult

Să fim împreună 

Șoaptele să îți ascult

Sub clar de lună.

Tu și eu, un tot

Am vrut să sper, să pot

Dar a fost doar o iluzie 

Dureroasă concluzie !

Mă hrănesc cu amintiri

Și dezamăgiri 

Durere, parfum de regrete

Nu mai sper la iubiri perfecte...

Tu și eu ar fi fost minunat,

Dacă nu ai fi plecat

Las timpul să trecă

Și mă întreb cum ar fi fost dacă...

Îmi pare rău dar chiar nu am timp să mă țin de prostii 

M-am săturat să-mi tot las gândurile negre pe hârtii 

Am să mă schimb în cea mai rea versiune posibilă 

N-am cum să rezist unei tentați atât de irezistibilă 

Mereu am rămas în impas chiar la un pas de fericire 

Pentru mine este o linie subțire între iubire și tragedie 

Uneori consider că sunt chiar sinonime blestemate 

Oricât ai încerca nu poți să faci în niciuna dreptate 

Aproape doi ani de când refuz să mi-o scot din gânduri 

Și mai bine de trei de când o tot pun pe rânduri 

De când mă știu i-am dezamăgit pe toți, însă nu contează 

Nu-I vina mea că toți care mă cunosc mă supraestimează 

Vreau să fac ce-mi dictează inima ,nu să ascult de alții 

Vreau să nu-mi pese de nimic, n-am timp de conspirații 

M-am săturat de toate m-am saturat să tot intru în relații 

N-am cum să le iau în serios când în cap au doar aberații 

Spune-mi..

O să faci cu ea ce ai făcut cu mine?

o să fii toxic neironic o vei înşela,

doare ca un cuţit în piept

Stii Karma nu iartă,

Doar aşteaptă

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă

Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?

Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul

Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea

Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?

Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.

În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.

Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.

Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?

Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...

Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne

Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele

Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine 

M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere

Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce