Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Category: Parting poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 2 февраля 2024
Added in favorites: 1
Views: 429
Poems in the same category
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Calul de pluș
Dormeai deasupra minții mele,
Ce suflet bland,asa credeam,
Erai cam totul pentru mine,
Un simplu cal de pluș aveam.
Si ma trezeai din somn adanc,
Chiar noaptea pe la ora trei,
Muream de plans,sa nu fi bine,
De dragul tau,stiam ce vrei.
Erai micuț,dar in inima mea,mare,
Caci nu aveam pe nimenea ca tine!
Tu nu erai o simpla jucarie,
Erai amicul meu,la rau,dar si la bine.
Simbolul legaturii drepte,
Regretul meu ca te am pierdut,
Anii trecura ca o ploaie,
Din care eu,am ramas ud.
In colțul camerei astepti,
Caluțul meu de plus,umil,
Eu am crescut,te am parasit,
Am devenit un om ostil.
Când a trecut atâta vreme?
Când si unde te am lăsat?
Nu ma privi cu fața tristă!
Eu nu am vrut sa fi uitat.
Simțeam mereu un gol in mine,
Și vreau sa fac doar un retuș,
Intors de alte minti străine,
Te uit și azi,căluț de pluș.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Zilele mele in iad
Spargi ferestre,strigi la mine,
Așa se întâmplă ades cu tine.
Când ești mâniat pe mine.
Mă lovești,mă faci să plâng,
Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi?
Parcă-ți sunt un rob
Pe care-l ții legat de pat,
Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.
Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.
Cu durere și numai cu durere amestecate,
Zi de zi în casa ta,eu cad,
Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.
Nu mai am salvare eu din casa ta,
Poate în timpul va trecea,
și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.
Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.
Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍
Other poems by the author
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Război cu Mine
Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,
Un pas ușor devine luptă grea.
Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,
Un suflet ce trage un trup istovit.
Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,
Fiecare clipă îmi macină ritmul.
Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,
O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.
Criticul din mine șoptește-ntruna,
Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.
Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,
Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?
Știu că va veni ziua să mă ridic,
Să mă vând pe timp și să număr nimic.
Un job, o luptă, o viață-n rutină,
Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?
Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,
Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.
Sunt un labirint de frică, o mare de dor,
Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”
Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,
Există poate, poate… o licărire, o speranță.
Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,
Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.
Până atunci, mă lupt cu mine mereu,
Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.
Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,
Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.
Dansul Universului Închis
Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.
Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,
o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.
Universul e o închisoare de lumină,
iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.
Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.
Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,
înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.
Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea
asteroizilor care explodează în apocalipse mici,
doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.
Și tu, cititorule, ești o celulă
într-un plămân cosmic care respiră întuneric.
Inspiri universuri, expiri coliziuni.
Între coastele tale, gravitația cântă o melodie
pe care doar găurile negre o înțeleg:
"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."
Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.
Dar nu atinge niciodată pământul.
Căci pământul e un mit inventat de suflete,
iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.
Ce e poezia asta? Tu întrebi.
E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.
Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,
până când a creat o oglindă.
Iar în oglindă era totul.
Dar totul nu era nimic.
Și din nimic, o altă palmă s-a întins,
scuturând iarăși timpul ca pe o minge.
Universul începe din nou,
dar tu n-ai să știi vreodată
că ești doar un ecou al unei idei
uitate.
Formula visului pe piele
Formula visului pe piele
Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,
molecule vibrând la limita coliziunii,
unde chimia dorinței arde fără oxigen.
E hidrogen pur în privirea lui,
gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,
iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.
Atingerea lui e un lanț de legături covalente,
piele de piele, atom de atom,
un schimb lent de energie în care căldura
devine catalizatorul unui vis de nezguduit.
Electronii sar între noi,
o plasmă invizibilă ne învăluie,
iar corpul meu devine un laborator
unde doar el știe formulele.
Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,
ce corodează zidurile timpului,
dar construiește poduri între clipă și etern.
În venele mele curg ioni de dorință,
magnetismul lui schimbă polaritatea
și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit
spre inima unui reactor.
Visul atingerilor lui e un amestec perfect,
nici prea instabil, nici inert,
o soluție saturată cu tăceri
și șoapte distilate.
În piele, el lasă o urmă de lumină,
fosfor rece ce strălucește pe întuneric,
ca o amintire care nu vrea să se stingă.
Când dispare, mă descompun în molecule,
dar rămâne parfumul reacției noastre,
un compus imposibil de refăcut.
Și totuși, îl visez din nou,
până când atomii noștri se unesc iar,
într-o alchimie ce transcende
legile universului.
Amintirea-i doar un vis
Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui
Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate
O amintire tot repetată, în visul cel de demult
O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit
Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele
Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit
Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor
Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea
Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea
Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis
Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.