Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
Poems in the same category
Nu ne potrivim deloc
Am vrut să fiu cu adevărat iubită
Să port rochii și pantofi
Să fiu un pic măcar auzită
De cel ce nu ma iubit deloc !
Am vrut să simt căldura sufletească
Să dansăm ,filme sa privim ,
Iar el a ales să mă părăsească
Fiindcă nu ne potrivim
Eu sunt soare ,iar el lună,
Eu sunt apă ,iar el foc ,
Eu sunt floare ,iar el furtună ,
Nu ne potrivim deloc !
Sărutul tău 💔
Cândva buzele mele le sărutai
Nici numi dădeam seama că mă iubeai
Sărutul tău pe fruntea mea lipsește
Iar dorul de tine in fiecare zi creste .
Acum buzele tale ating o altă frunte
Văzând asta am rămas fără cuvinte
Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare
Ziceai dar nu era ceia ce pare .
Mă distrug văzând că iubești pe altcineva
Am rămas departe , undeva
Încă în ziua în care mi-ai scris
Și nu doar că mi-ai promis
Sunt singur...
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Dar ochiul treaz privește înspre ea.
Și îmi atârn de grindă ștreangul,
Călău fiindu-mi chiar absența sa,
O ploaie rece îmi susține hangul,
Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.
Exact ca urșii nu-mi văd umbra,
Și simt că sufletul mi-e mort demult,
Iar demonii se dau de-a tumba,
Și-n urma lor doar vaiete se-aud.
Ți-am scris scrisori cu multe pagini,
Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,
Și trist mai caut pierdutele imagini,
Cu lungi lunete ca vechii astrologi.
Dar asta a fost dorința cea mai mare,
Ca pasul tău să-l simt în urma mea,
Cât mersul meu trăi-va sub picioare,
Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.
Dar singur merg și urma-n spate-i goală,
Și nu mai am nici cale, nici destin,
Pășesc agonic cu pasul plin de boală,
Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.
Absența ta-mi întunecă treptat privirea,
Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,
Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,
Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.
Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,
La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,
Sub ștreang un gând mă paște să amân,
Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.
Singuri în doi
Curge izvor de neputință
din mine, din noi amândoi
căci am rămas fără căință
suntem orgolioși și goi.
Curge izvor de necredință
din noi - cei goi și adormiți
nu mai avem bunăvoință
suntem mereu nemulțumiți.
Curge izvor de suferință
din noi - din mine și din tine
se amestecă c-o umilință
în mințile noastre cretine.
Curge izvor de neștiință
din mine - din noi amândoi
neasumând o consecință
rămas-am singuri în doi.
✍️ Georgiana Calotă
29 Mai, 2024
Mai am..
Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,
Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.
Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,
Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.
Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,
Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.
Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,
Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.
Mai am acei cercei de diamant,
Ce-i spun urechii atât de deprimant.
Tu uita-l,fata,pe acel om,
Pe care-acum îl simți în fiece atom.
Mai am acea cana deprimata,
Ce are pe ea un băiat și-o fata,
Care se iubeau cândva atât de mult,
Și care azi mai au doar acel tumult.
Mai am acea carte mica și plăpândă,
Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,
Și care suferă atât de simplu și intens,
Din cauza unui gol imens.
Mai am acele poze fericite,
Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,
Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens
Și mă gandesc doar l-acel nou consens.
Mai am al tău tricou albastru,
Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.
Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,
Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.
Nu ne potrivim deloc
Am vrut să fiu cu adevărat iubită
Să port rochii și pantofi
Să fiu un pic măcar auzită
De cel ce nu ma iubit deloc !
Am vrut să simt căldura sufletească
Să dansăm ,filme sa privim ,
Iar el a ales să mă părăsească
Fiindcă nu ne potrivim
Eu sunt soare ,iar el lună,
Eu sunt apă ,iar el foc ,
Eu sunt floare ,iar el furtună ,
Nu ne potrivim deloc !
Sărutul tău 💔
Cândva buzele mele le sărutai
Nici numi dădeam seama că mă iubeai
Sărutul tău pe fruntea mea lipsește
Iar dorul de tine in fiecare zi creste .
Acum buzele tale ating o altă frunte
Văzând asta am rămas fără cuvinte
Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare
Ziceai dar nu era ceia ce pare .
Mă distrug văzând că iubești pe altcineva
Am rămas departe , undeva
Încă în ziua în care mi-ai scris
Și nu doar că mi-ai promis
Sunt singur...
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Dar ochiul treaz privește înspre ea.
Și îmi atârn de grindă ștreangul,
Călău fiindu-mi chiar absența sa,
O ploaie rece îmi susține hangul,
Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.
Exact ca urșii nu-mi văd umbra,
Și simt că sufletul mi-e mort demult,
Iar demonii se dau de-a tumba,
Și-n urma lor doar vaiete se-aud.
Ți-am scris scrisori cu multe pagini,
Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,
Și trist mai caut pierdutele imagini,
Cu lungi lunete ca vechii astrologi.
Dar asta a fost dorința cea mai mare,
Ca pasul tău să-l simt în urma mea,
Cât mersul meu trăi-va sub picioare,
Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.
Dar singur merg și urma-n spate-i goală,
Și nu mai am nici cale, nici destin,
Pășesc agonic cu pasul plin de boală,
Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.
Absența ta-mi întunecă treptat privirea,
Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,
Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,
Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.
Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,
La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,
Sub ștreang un gând mă paște să amân,
Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.
Singuri în doi
Curge izvor de neputință
din mine, din noi amândoi
căci am rămas fără căință
suntem orgolioși și goi.
Curge izvor de necredință
din noi - cei goi și adormiți
nu mai avem bunăvoință
suntem mereu nemulțumiți.
Curge izvor de suferință
din noi - din mine și din tine
se amestecă c-o umilință
în mințile noastre cretine.
Curge izvor de neștiință
din mine - din noi amândoi
neasumând o consecință
rămas-am singuri în doi.
✍️ Georgiana Calotă
29 Mai, 2024
Mai am..
Mai am doar a ta cămașă plina de parfum și-o călimară,
Ce-mi face inima-mi sa fie atât de-amara.
Mai am o poza-ntr-un tablou uitat pe masa,
Cu omul ce odinioară mă făcea sa fiu acasă.
Mai am un plus ce sta tignit pe patu’ acoperit fie haine,
Ce-mi aduc aminte de-acele zile faine.
Mai am doar o scrisoare mototolita-n mana,
Pe care o citesc ca versurile să-mi rămână.
Mai am acei cercei de diamant,
Ce-i spun urechii atât de deprimant.
Tu uita-l,fata,pe acel om,
Pe care-acum îl simți în fiece atom.
Mai am acea cana deprimata,
Ce are pe ea un băiat și-o fata,
Care se iubeau cândva atât de mult,
Și care azi mai au doar acel tumult.
Mai am acea carte mica și plăpândă,
Care zi de zi se roagă ca ea sa nu mai plângă,
Și care suferă atât de simplu și intens,
Din cauza unui gol imens.
Mai am acele poze fericite,
Pe care le privesc și pe al meu suflet pun doar niște petice,
Poze ce mă fac sa uit de dorul cel imens
Și mă gandesc doar l-acel nou consens.
Mai am al tău tricou albastru,
Ce mă transforma-ntr-un trist sihastru.
Mai am doar un cuvânt sa ți spun și plec,
Mai pune-mi un sărut și-al meu suflet sa mi-l vindec.
Other poems by the author
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Strigătul inimii
Te vreau înapoi, în pulsul fierbinte,
Unde șoaptele noastre nășteau cuvinte.
În brațe să-mi fii, furtună și mare,
Să ne iubim până cerul dispare.
Îmi e dor de tine, de sufletul tău,
De focul ce-n noapte dansa ca un zeu.
De buzele tale, de glasul tăcut,
De clipa eternă dintr-un început.
Îmi lipsesc nopțile cu stele căzute,
Când trupurile noastre erau absolut e.
Când timpul se-oprea în a ta privire,
Și lumea pierdea orice amintire.
Te chem cu toată ființa, iubirea mea mare,
Să ne iubim până cerul moare.
Să scriem pe stele, să ardem din nou,
Povestea noastră, un singur ecou.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata