Culorile Sufletului

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".

orașul e viu când

locuitorii lui

simt zborul păsărilor

peste talgerile fântânilor;

când inima copiilor lui

vibrează la atingerea bunătății.

casa  noastră e vie

cand sufletele-s

luminoase.

Frica, tremurul, suspinul

Gândul, ochii-nlăcrimați

Duce repede destinul,

Într-o bulă, afundați.

De ce trebuie să fiu?

Un războinoc dezarmat,

Într-un loc tare pustiu 

Chiar de mine blestemat.

Pune-ți masca "anti-tu"

Dezinvolt și cu tupeu,

Poate vezi întunecatul

Job al sufletului meu.

Tare, clar și răspicat 

Strigă tare în mulțime,

Că tu ești sacrificat

Și știi doar să ții în tine.

Enervant de anxios

Știi și tu așa că ești,

Dar fără de vreun folos, 

Că tot trebuie să crești.

Judecat vei fi mereu

De ceea ce nu poți fi,

Un om fără Dumnezeu, 

Imun, fără teorii.

Și te caut pe tine cel ce-ai fost,

Te caut in poze, in amintiri

Te caut in munți și-n mare

Pe străzi plimbate și-n vise uitate

In copaci tăiați din care-au ramas doar cioate

Te caut in cer, in soare si-n stele

In parfumuri si-n haine demodate

In lacrimi șiroaie, seci și amare

In gândul bizar ce mi-e pe suflet tumoare,

Te caut in anii de demult, plini de culoare.

Și te caut in ochii candva tineri ai mamei

Pe care-ai adus lacrimi sărate.

Mi se sfarmă-n maini mucegaită ultima rădăcină

Măcinat de vină

Te caut, pe tine cel ce-ai fost cândva fericire in jurul oamenilor.

Te caut chiar aici...in mine, n-ai murit

Doar te-ai pierdut...

Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…

Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.

E orașul  cu o stradă  
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,  
Casa tristă  și-un cerdac
Strajă-i sunt  crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

Se adâncesc umbre inefabile ale tristeței mele ce se scurg în șirul lung plin de întrebări

Oare tu m-ai iubit vreodată sau doar ți-a fost drag să-ți păstrezi biletul de intrare?

A rămas doar o nebuloasă afectivă din existența ființei tale 

Și mă întreb cât o să mai poți evita contactul vizual

Parcă ochii mei ar fi din sticlă pentru tine, îți este frica să-ți reflecți ființa temăndu-te de cioburile pe care tu le-ai sfărâmat, dar nu ți-a pasat la fel de mult precum atunci când mi-ai eclipsat inima 

Trăiesc în bezna umbrei tale, trăiesc cu gândul la uitare, dar doar inima ta e singura care ne-a uitat și ne-a îngropat în țărână 

Mi s-a și zburlit pielea de pe oase când am încercat cu atâta neputință, cu tot cu inima zbuciumată să te văd pentru o ultimă oară 

Mi s-a evaporat fiecare părticică din mine pe care se presupunea ca o îndrăgești și s-a scurs cu tumult privind la gura care mi-a uitat numele

Voiam sa cred că mă iubești, dar mă amăgeasc singură cu iluzia că iubirea noastră a existat cândva, prezentă în a ta inima de fier stimulând un fior a amorului animă 

Uită-mă, te implor cu mintea naiv și umil Uită, și oricâte ai știi,uită-n zadar, dar măcar uită-mi amintirea, desi este dificil Oricum vei uita sau poate c-ai făcut-o deja Dar nu e ca și cum știai cât de mult inima mea te adora Colindă-ți străzile, ba chiar te rog și pleacă-ți urechile peste tot, sa mi auzi numele, dar sa știi ca nu îți mai aparțin Sa-mi recitești în gând obsesiv literele ca pe un bilet de noroc și sa îți pice fața că pare doar un număr obișnuit, dar greu de câștigat cu adevărat Căci bărbia ți s-a lăsat lată la pământ când ai observat ca avea același nume, aceasi culoare de par și multe altele comune, dar în niciuna nu mă regăseai precum un încărcător defect, ai stricat o priza functionabilă Și ai vrut sa cumperi una nouă, dar ai rămas doar cu amăgirea de necombatibilitate, și iubirea nu-i  doar o factură cu plată

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu

În noaptea grea, când somnul mă ocolește,

Privesc cum lumea se destramă-n vânt,

Fiecare vis mă frânge, mă apasă,

Și mă întrebi de ce mă pierd în acest tumult?

Boli ce mă sfâșie și gânduri ce mă ard,

Mă duc spre un abis ce nu are sfârșit,

Lăsând în urmă doar umbre și tăcere,

Într-un colț al sufletului, unde nimeni nu mă găsește.

Frumusețea, oarbă, mă privește de departe,

Nu mă întreabă ce iubesc, ce vreau să fiu,

Într-un cer ce își plânge stelele pierdute,

Rămân doar eu, o adiere ce nu se mai înalță.

O lume întreagă îmi trece pe lângă chip,

Cu priviri goale, cu vorbe ce rănesc,

Și mă întrebi cum mă simt în această iarnă

Când inima mea s-a făcut un gând adânc, rece, pustiu.

Aș vrea să pictez, să arăt în culori ce simt,

Să nu fiu doar o fărâmă de trup rătăcind,

Dar mă pierd în fiecare trăsătură ce mă definește,

Într-un portret neterminat, în doruri nespuse.

Mă întrebi de ce nu am un chip ca al lor,

Un trup ce să atragă toate privirile,

Dar sufletul meu nu se măsoară în aparențe,

Ci în bătăi de inimă, în tăceri nemărturisite.

Aș vrea să te întreb: „Ce culoare îmi dai?”

Dar răspunsul tău ar fi doar o pată de lumină,

Ce se pierde-ntr-un colț de noapte,

Într-o lume unde frumusețea mea nu există.

Dar chiar și așa, în mijlocul acestei frânturi,

Rămân, în ciuda durerii, o fărâmă de vis,

Un cuvânt nespus, un ecou rătăcit,

Căci rădăcinile mele, adânci, nu se rup, nu se pierd.

Și chiar dacă nimeni nu mă va întreba vreodată,

Ce doruri port, ce culori mă fac să visez,

Nu rămân eu, căci tot ce am se stinge,

Într-o umbră ce dispare, cu tăcerea de sub piele.

Aș vrea să plec, să mă dizolv în noapte,

Să fiu uitată ca un vis risipit,

Căci în sufletul meu nu mai există loc,

Pentru rădăcini sau speranțe, doar pentru un pustiu infinit.