Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Poems in the same category
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Minte-mă
Minte-mă că nu-ți sunt dragă,
Că nu mai simți nimic,
Sentimentul de a fi întreagă
S-a dus... în dans mimic.
Ce să-ți spun?
Te-au îngropat propriile păcate,
Egoul te-a ucis,
Din inimă, bucăți uscate
Le-am strâns în cufăr, lacătu-i închis.
Ți-aș arăta,
Dar n-ai timp să-mi urmărești privirea,
Buze negre, palme reci,
Unde-ți este strălucirea?
Prin vise uiți să treci...
Așa că
Minte-mă că nu-ți sunt dragă,
Poate așa te voi uita,
Amintirile mi le dezleagă,
Să uiți și tu, c-am fost a ta...
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
De vorbă cu frica
În neagra oglindă,
O privesc pe frica mea.
Încet încep să-i vorbesc,
Dar ea se îndepărtează de mine,
Eu tac și nu zic nimic,
Mă supăr și eu ca răspuns.
Nu-mi place să privesc în ochi,
Pe frica mea ce o am în suflet.
Mă gândesc des,foarte rar
Dar nu pot să fac nimic,
Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,
Și frica din spatele meu o aud.
Încet, încet când uit de ea,
Iarăși ea vine la mine
În ospeție.
Autor Alina Zamurca 🎀
Am compus poezia pe 16.10.2024.
Poaie
Mam intrebat mereu de ce e ploaie
De fiecare data cand imi vine dor,
Si nu mai cand curge in șuvoaie
Ma mai prinde cate-un nor.
Si mereu imi spui ca îți place
Ca iti aduce o pace ,
Pe care nu o poti descrie
Decât cad vezi o ploaie.
Desi nu o displac o ploaie mică
Într-o seara de duminică ,
Sa fiu singura în ploaie
Nu e asa o bucurie.
Dar amândoi dansând afară
Sub lumina luni rară,
Înlăcrimați noi sub boltă
Creându-se o soartă.
Imi dau seama de ce o iubești atât de mult
Și mereu vedem ca te ascult
Ca știu ca ma iubești
Și când tu, ploaie, nu mai ești.
Dar totuși nu înțeleg
Cum tot tu ne dezlegi,
Promisiunea ca ne iubim
Pana când vom muri.
Dar uite-mă plângând afară
Tot tu aia supărată,
Ca să nu ne despărțim
Pentru că ne iubim.
Dar nu mai merge ploaie
Tu ești aia vinovată,
Nu ești o soluție
Pentru că nu mai contează.
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Trandafirul amorului
Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,
Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,
Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,
Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.
Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,
Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.
Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,
Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.
Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,
Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,
Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.
Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.
Minte-mă
Minte-mă că nu-ți sunt dragă,
Că nu mai simți nimic,
Sentimentul de a fi întreagă
S-a dus... în dans mimic.
Ce să-ți spun?
Te-au îngropat propriile păcate,
Egoul te-a ucis,
Din inimă, bucăți uscate
Le-am strâns în cufăr, lacătu-i închis.
Ți-aș arăta,
Dar n-ai timp să-mi urmărești privirea,
Buze negre, palme reci,
Unde-ți este strălucirea?
Prin vise uiți să treci...
Așa că
Minte-mă că nu-ți sunt dragă,
Poate așa te voi uita,
Amintirile mi le dezleagă,
Să uiți și tu, c-am fost a ta...
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
De vorbă cu frica
În neagra oglindă,
O privesc pe frica mea.
Încet încep să-i vorbesc,
Dar ea se îndepărtează de mine,
Eu tac și nu zic nimic,
Mă supăr și eu ca răspuns.
Nu-mi place să privesc în ochi,
Pe frica mea ce o am în suflet.
Mă gândesc des,foarte rar
Dar nu pot să fac nimic,
Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,
Și frica din spatele meu o aud.
Încet, încet când uit de ea,
Iarăși ea vine la mine
În ospeție.
Autor Alina Zamurca 🎀
Am compus poezia pe 16.10.2024.
Poaie
Mam intrebat mereu de ce e ploaie
De fiecare data cand imi vine dor,
Si nu mai cand curge in șuvoaie
Ma mai prinde cate-un nor.
Si mereu imi spui ca îți place
Ca iti aduce o pace ,
Pe care nu o poti descrie
Decât cad vezi o ploaie.
Desi nu o displac o ploaie mică
Într-o seara de duminică ,
Sa fiu singura în ploaie
Nu e asa o bucurie.
Dar amândoi dansând afară
Sub lumina luni rară,
Înlăcrimați noi sub boltă
Creându-se o soartă.
Imi dau seama de ce o iubești atât de mult
Și mereu vedem ca te ascult
Ca știu ca ma iubești
Și când tu, ploaie, nu mai ești.
Dar totuși nu înțeleg
Cum tot tu ne dezlegi,
Promisiunea ca ne iubim
Pana când vom muri.
Dar uite-mă plângând afară
Tot tu aia supărată,
Ca să nu ne despărțim
Pentru că ne iubim.
Dar nu mai merge ploaie
Tu ești aia vinovată,
Nu ești o soluție
Pentru că nu mai contează.
Falsă idealizare
Te-am privit doar prin felul în care mi-am dorit,
Adevaratul tău chip ți l-am acoperit.
Intr-un loc departe l-am îngropat.
Și cu speranțe și idealuri locul l-am astupat .
Iarba a înverzit iar florile au înflorit,
S-au înălțat și din crescut nu s-au mai oprit.
Erau parfumate și frumoase,
Însă într-atât de mincinoase.
Erau așa mărețe și strălucitoare,
Însă atat de înșelătoare...
Flori albe ce se ofilesc în nopți stinghere
Fiindca pe lângă pure sunt și efemere.
Le-am îngrijit și le-am udat
Și să reziste le-am implorat.
Rugile mele au fost în zadar
Fiindca ele s-au ofilit pe dealul solitar.
Dar cum pot să te învinovățesc când eu te-am ascuns,
Te-am îngropat și m-am mințit până m-am convins
Ca ești chiar așa cum mi-am închipuit,
Însă tu defapt sub doeleanța mea erai acoperit,
De flori albe amăgitoare,
Care nu erau nimic mai mult decât speranțe trecătoare.
Other poems by the author
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.