1  

În locul meu..

În locul meu… sună atât de ciudat

Și mă doare că amândoi am uitat

Că, la un moment dat,

Eu eram cea la care mult ai visat

 

În locul meu… azi mă dor cuvintele,

Nu mai știu cine sunt, ce fac, ce vreau de la mine,

Căci amintirea cu „noi” nu îmi dă pace,

Mă bântuie, îmi face zilele amare

 

Cândva eram doar noi printre lume

Și îmi plăcea că știai să mă iubești,

Fără să pară că mă înlocuiești,

Iar apoi m-am lovit prea repede

De ceea ce se numește realitate

 

Alt nume, alt glas, altă ființă ce îți pare divină,

Altă iubire, alt râs, altă lume senină,

Îți colorează lumea? Ciudat, și eu făceam la fel,

Dar ai uitat, nu știu cum să îți spun altfel

 

Pentru că eu eram singura lumină clară din al tău întuneric,

Mă venerai, eram o zeitate, himeric,

Îți deschideai lumea în ochii mei,

Mă făceai să par înger printre zmei

 

Și acum e ea, cea care îți dă viață,

Ai scăpat de durere, e la mine, o țin intactă,

În inima mea, fiecare problemă rămâne

Și mă apasă, cu fiecare minut ce trece

 

Ți-aș cere să te întorci,

Să fim iar ca înainte,

Să mă simt iubită

Într-o lume ce îmi pare străină

 

Dar nu vreau să vii înapoi,

Chiar dacă înlocuirea cu ea m-a durut,

Dar nu accept să îți mai dau o parte din mine

Care să ardă și să se stingă fără încetare,

Doar ca să primesc o rază de soare

Și să o pierd prea repede printre norii gri


Categoria: Poezii de despărţire

Toate poeziile autorului: ora mea de poezie poezii.online În locul meu..

Data postării: 5 aprilie

Adăugat la favorite: 2

Timp de citire: ~3 min.

Vizualizări: 1029

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Aș vrea...

Aș vrea să pot să te urăsc

Dar, în contradictoriu, urăsc că te iubesc

Aș vrea să te las să pleci

Dar neliniștea urlă în mine

 Din ce în ce mai mult când suntem reci

 

Aș vrea sa îți reproșez strigând indiferența 

Pe care mi-o oferi cu atâta liniște

Aș vrea sa îți zic cât de tare doare să trăiesc într-o liniște falsă pe care tu mi-o oferi

Dar rămân tăcută , fără să mai am ceva să îți reproșez

 

Aș vrea să îți zic ce am în cap

Dar tu oricum n-ai înțelege..

Cum e să te simți ca un copil uitat

Într-o absurdă tăcere numită realitate

 

 

Aș vrea să vezi ce e iubirea

Dar tu niciodată n-ai s-o cunoști

Iar eu aș vrea să știu ce e uitarea

Fără să mai simt că în mine,mai există o urmă de tine

Mai mult...

Sunt ploaia ce trece

Sunt ploaia ce cade pe geamuri tăcute,

o lume de gânduri, de vise pierdute.

Un pas fără urme, un drum fără hartă,

o ușă deschisă spre-o cameră goală.

 

Sunt ce n-am știut că voi deveni,

o umbră ce-și caută sensul în zi.

O clipă întinsă pe marginea serii,

un gest amânat la chemarea durerii.

 

Sunt lacul ce pare adânc, dar nu cheamă,

o pagină albă, uitată în teamă.

Sunt vocea ce cântă doar în gândul meu,

un cer ce nu plânge, dar pare mereu.

 

Mă plimb printre clipe ca-ntr-un vis străveziu,

cu ochii deschiși, dar privirea-n pustiu.

Nimic nu mă strigă, nimic nu mă ține,

și totuși rămân, într-o lume din mine.

 

Sunt tot ce n-am spus și ce n-am întrebat,

un vers care tace, un timp dezlegat.

Sunt poate un nume ce-a fost doar o dată,

și care azi umblă prin vreme curată.

 

Nu-mi cer să înțeleg, nici să-mi răspund,

căci uneori viața se trăiește pe fund.

Pe fund de tăcere, de vis, de uitare 

și chiar și-așa are o formă de soare

Mai mult...

Gânduri târzii

Gânduri târzii..

Tăcerea mă sfâșie 

Din tot ce am fost 

Azi a rămas un simplu "n-are rost"

 

Gânduri târzii 

Mai știi când vedeam în culori vii?

Azi e doar negru peste tot

Nici măcar albul nu mai are loc

 

Ne iubeam ca într-un vis 

Nu știam că vom ajunge la sfârșit 

Și acum mă înec în amintiri 

Ce vin și pleacă, fără opriri 

 

 

Am rămas cu gândurile mele 

Târziu,scriu, despre durere

Căci iubirea,am înțeles,e complicată 

Te face să zbori și

să cazi, deodată 

 

 

Mai mult...

Orașul dintre vii(acasă)

Acasă nu e un loc,

e o senzație care mă prinde de piept

de fiecare dată când ajung

și nu știu dacă să plâng sau să zâmbesc.

E liniștea aia

care nu mă apasă,

ci mă ține

ca și cum, în sfârșit, nu mai trebuie să fiu puternică.

Printre vii,

nu mai sunt fata care trebuie să înțeleagă tot.

Sunt doar eu.

Doar eu, fără explicații.

Acolo, dorul nu doare la fel.

Se așează lângă mine,

ca un prieten vechi

care nu mai cere nimic.

Și parcă aerul știe

cât am dus în mine,

câte lucruri n-am spus

și câte am pierdut fără să vreau.

Acasă…

e locul unde nu mă simt înlocuită.

Unde nu trebuie să lupt

pentru un loc în inima nimănui.

Doar exist.

Și, pentru prima dată,

e suficient.

În orașul dintre vii,

nu fug de mine.

Mă regăsesc.

Mai mult...

Uneori,o iubire nu se uită,doar se învață să fie respirată altfel..

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

 

 

 

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

 

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

 

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

 

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

 

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

 

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

 

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

 

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

 

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Mai mult...

Pentru prima dată

Ai fost... altfel.

Nu pot să explic.

Te-am iubit cu un fel de foc pe care nici măcar eu nu știu cum l-am ținut aprins.

Și uneori mă ardea, dar nu-mi venea să-l sting.

 

Încă mă gândesc la tine în mijlocul melodiilor. Încă îți asociez versuri care mi-au rupt sufletul.

Și totuși...

Ieri, nu m-a durut.

 

Ieri te-am putut iubi fără să sufăr.

Poate pentru prima dată.

Poate pentru că am învățat să te port altfel.

Poate pentru că în loc să aștept îmbrățișarea ta, am știut că mi-o  pot imagina și e de ajuns.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Inimi

Te-am întrebat dacă mai ții la mine,

Dar tăcerea ta mă pune la pământ.

Cuvintele-ți sunt goale, reci străine,

Iar speranța-mi piere-n lacrimi și în vânt.

Mi-ai promis iubire, patimă și dor,

Dar totul n-a fost decât o iluzie.

Rămân în urmă, trist și visător,

Cu sufletul pierdut într-o confuzie.

Te-am iubit cu tot ce am avut mai bun,

Dar astăzi ești departe, nu mai ești a mea.

Aș vrea să te întorc, dar ești pe-un alt drum,

Iar inima-mi se frânge ca sticla în bucăți, grea.

Odată, inima-mi stătea lipită de a ta,

Dar ai zdrobit-o fără milă, fără pic de taină.

De ce-ai ales să pleci așa, iubirea mea?

Lăsând în urmă amintiri ce dor sub haină.

Când beau, îmi apar în minte ochii tăi,

Ce-mi luminau viața și erau doar ai mei.

Dar astăzi sunt străini... ai uitat de noi doi,

Și poate te voi uita și eu... dar nu azi . 

Autoarea Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 03.11.2024

 

 

Mai mult...

Ploaia nopții

E noapte și gândul sună a ploaie 

Din ochi se revarsă șiroaie 

Sufletul se îneacă în agonie

Când durerea cântă a ei simfonie

 

Gândul mă doare atât de cumplit

De când sufletul mi-ai rănit 

Rog ploaia să spele al tău cuvânt

Ce fără milă inima mi-a înfrânt.

 

E noapte și tăcerea e surdă 

Se-aud picuri de șoapte otrăvite 

Si mintea îmi cade în amorțire 

Când amintirea revine în simțire...

Mai mult...

Ruptura

S-a scurs amar de vreme;

Sortiți să ne dezbinăm,

Ne -am înstrăinat de noi...

Acu ne frământă dileme,

Din amintiri depănăm,

Călcând un pas înapoi..

Creasem un fel de conexiune 

In căutarea de -o verigă,

Ce ne-ar uni din nou..

Cea mai bună versiune;

Chemarea sângelui strigă 

In tăcerea inimii ca un ecou;

Pt cei ce se regăsesc cândva 

Și nopțile au plâns de dor,

Simțind absența real.

Ori timpul ne răcise cumva;

Captivi Intr -un decor 

Ne intersectăm formal..

Ne rătăcisem la răscruce 

Și ne -am rupt de ce ne leagă 

Dintr-un motiv cert meschin..

In loc să împărțim emoția dulce,

Fugim în lumea largă,

Smulgând din piept suspin..

Cred cu tărie în soartă 

La clipa unei revederi,

Oricât de mult as îndura;

Inima în gând vă poartă 

Pe înruditele cărări,

Incerc să dreg ruptura..

Mai mult...

Sub lumina care nu mă uită

Muzica-mi plânge-n căști, încet,

Și ochii-mi ard de dor discret,

Liniștea cade greu, în val,

Pe suflet frânt și inegal.

Lumea aleargă fără rost,

Pe drumul ei, cum a mai fost,

Iar eu rămân cu mii de gânduri,

Pierdute-n umbre și-n secunde.

Dar luna bate iar în geam,

Cu pasul ei ușor, de-aram’,

Și mă întreabă-n taină, blând:

„De ce rămâi iar plângând?”

Ea parcă știe tot ce simt,

Că dorul meu nu are timp,

Că el nu m-a privit deloc,

M-a șters din viața lui, pe loc.

De parcă n-am fost niciodat’,

Un vis frumos, dar spulberat…

Doar luna, martor peste toate,

Îmi ține inima în noapte. 

Mai mult...

Arhitectura unui dor

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

 

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

 

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

 

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

 

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

 

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.

 

 

Mai mult...

În veacul asfințitului

Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit 

 

Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se  în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele 

 

Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în  cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍