În locul meu..

Îmi amintesc de tine printre alcool și tutun 

Îți simt iubirea doar când în capul meu e fum

E-o contradicție că vreau să te las 

Dar te tot port ca un viciu constant 

Îți caut iubirea în orice colț al firii

Și mă lovesc mereu de tăcerea de la miezul nopții 

Te simt în hanoracul alb ce încă poartă semne ale iubirii 

În parfumul pe care deși aș vrea, nu l-am uitat 

Te simt și mă doare să îmi tot derulez în cap amintiri

Să îți simt îmbrățișările ce mă făceau să nu mai respir

Să îmi răsuni în cap și să mă simt completă 

Să nu fiu pierdută, să fiu doar eu

Între alcool și tutun,simt iubirea pe care demult am pierdut-o 

te simt pe tine, simt tot ai însemnat tu 

Dar rămân mereu cu visele mele 

În care "noi" nu s-a pierdut 

Aș vrea să pot să te urăsc

Dar, în contradictoriu, urăsc că te iubesc

Aș vrea să te las să pleci

Dar neliniștea urlă în mine

 Din ce în ce mai mult când suntem reci

Aș vrea sa îți reproșez strigând indiferența 

Pe care mi-o oferi cu atâta liniște

Aș vrea sa îți zic cât de tare doare să trăiesc într-o liniște falsă pe care tu mi-o oferi

Dar rămân tăcută , fără să mai am ceva să îți reproșez

Aș vrea să îți zic ce am în cap

Dar tu oricum n-ai înțelege..

Cum e să te simți ca un copil uitat

Într-o absurdă tăcere numită realitate

Aș vrea să vezi ce e iubirea

Dar tu niciodată n-ai s-o cunoști

Iar eu aș vrea să știu ce e uitarea

Fără să mai simt că în mine,mai există o urmă de tine

Mă dor lucrurile pe care nu le-am spus,

Ca niște scrisori arse înainte de a fi citite.

Care au rămas prizoniere în mine.

E o liniște care țipă pe dinăuntru.

Mi-am spus că timpul o să mă vindece,

Că vântul o să-mi răcească dorul.

Dar parcă bate la fel de accelerat

La amintirea a ceea ce părea uitat.

Din tot ce-am fost

Azi am rămas o umbră cu glas stins,

Un „n-are rost” spus prea devreme

Și un dor care nu știe să plece.

Iubirea nu este un lucru simplu. La început ne ridică în al nouălea cer, ne dă siguranță și încredere, iar câteva cuvinte sunt suficiente ca să credem că suntem totul pentru cineva. 

Așa ajungem să ne atașăm, să iubim, să oferim fără a avea o măsură.

Dar iubirea schimbă oameni. Oamenii buni pierd mereu, iar cei cinstiți sunt din ce în ce mai puțini. 

Oferim iubire necondiționată doar pentru a primi nimic la schimb. Suntem înlocuiți în două secunde, indiferent de cât de bun ai fost.

Cu toții avem inimi de hârtie. Le rănim ușor, le lăsăm în mâinile altora, iar când sunt rupte încercăm să le remodelăm și ne mințim că încă sunt intacte.

Durerea inimii rănite ne seacă de putere și ne consumă toate lacrimile.

Iubirea este cea mai frumoasă și, în același timp, cea mai dureroasă lecție. 

Cel mai dulce cântec și cel mai greu dans. Iar din ea se naște dorul, ce este cea mai puternică legătură dintre doi oameni și cel mai urât blestem.

 Dorul distruge dar și repară.

Pe mine m-a distrus câte puțin de fiecare dată..

Iubirea este complicată. Nu este ușor să trăiești alături de ea.

Și totuși, sunt dependentă de ea. Și nu doar eu.. ci noi,cei ce iubim cu adevărat.

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.

Dragă eu, de demult și de acum

Ți-ai spus povestea de-atâtea ori,

În nopți tăcute, printre nori,

Dar n-ai știut cui s-o aduci,

Așa că-o scriu, s-o ții în cruci.

Ai dat mai mult decât ți-au cerut,

Și poate nici n-au știut,

Că-n tine, lumea s-a tot dus

Cu fiecare “nu” nespus.

Ai avut prietene cu glas dulce,

Ce-n timp au ars, și-au vrut să se culce

În uitare, dar tu, deși rănită,

Le-ai ținut în suflet, ca pe-o rugăciune nesfârșită.

Ai iubit fără să rostești,

Ai scris ce n-ai putut să crești

Cu el, băiatul ce părea

Că-n ochii lui viața avea.

Ți-ai pus pe mână o brățară

Ca să nu uiți… a fost odară

Ceva ce doar tu ai simțit,

Și totuși, totul s-a sfârșit.

Dar nu-i nimic, ai fost reală,

Chiar dacă lumea a fost goală.

Ești fragilă..

Tu scrii durerea fără temă.

N-ai încetat să crezi în bine,

Chiar când toți pașii dor de tine.

Ai obosit, dar n-ai cedat,

Ai plâns tăcut, dar ai iertat.

Tu nu ești simplă, tu ești foc

Uneori ascuns sub gheață, fără loc

Tu ești un vers nespuns din plin 

Ce bate-n inimă ca un refren divin 

Azi, dacă te-ntrebi cine-ai fost,

Și simți că totu-i fără rost,

Amintește-ți: ești o poveste

Pe care viața o citește.

Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare 

Căci timpul e doar  ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită 

Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate

Căutând să audă un glas de speranță

Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină

Poate pentru totdeauna, la noi a luat sfârșit.

Ştii, visam zi de zi ca doi copii...

Nu m-aș fi gândit că nu o să mai fim,

Iar eu să te țin din nou ascuns în poezii...

Te țin în inima mea zi de zi,

Măcar o șansă de ne-ai mai oferi.

Căci inima mea de tine e plină în fiecare zi,

Nu cred că ce a fost între noi, acum se va sfârşi.

Fiecare clipă cu tine a fost un dar,

O amintire ce nu vreau să dispară în zadar.

Aş vrea să ne regăsim, să fim din nou doi,

Să lăsăm în urmă lacrimile și dorul amândoi

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,

Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.

Sufletul meu plutește în cântul gol,

Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.

Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,

Sunt doar o fărâmă de dor, un pic

De tăcere adunată în aripi de foc,

Un râu fără râu, un drum fără loc.

Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,

Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.

Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,

Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.

Vino să-mi spui, nu când, dar unde,

Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde

Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,

Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.

Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,

Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.

E o lume ce tremură, dar nu o vezi,

Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.

Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,

Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.

Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,

Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.

Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,

Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.

Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,

Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.