Pentru prima dată

Îmi spui că nu ai putea trăi fără ceea ce numești tu „viață”

Și vii la mine când te doare.

Dar de ce nu mergi la ea în brațe?

De ce mă ții numai la greu?

Parcă sunt o jucărie

Care-i bună doar odată,

Iar apoi rămâne uitată

Într-un timp nedefinit, desigur... până când te doare.

Aștepți să îți vindec rănile,

Spunându-mi că nu poți fără ea.

Dar eu cum pot fără tine?

Eu la cine merg când lumea-i rea?

Vrei iubire, dar nici nu o cunoști.

Toxicitatea o pui pe primul loc.

Ai probleme? Ce păcat...

Nu știu dacă să-ți mai spun că-i vina ta.

Mă iubești?

Cred că nu o mai faci demult.

Sunt doar pansamentul ce-l folosești și-l arunci.

Ții la mine? Nu se vede... par doar un chat

Folosit pentru zilele grele.

Și crezi că mă mai poți răni?

După ce te-am iubit cel mai mult, dar nu o știi.

Să fi fost stea, și nu te veneram așa

Cum am făcut-o cândva.

Dar tu iubești altcumva,

Iar eu poate nu ți-am înțeles iubirea.

Eu la greu, ea la tot ce ai mai bun de dat.

Parcă e un mecanism greu de oprit.

Eu la greu, iar ea la bine,

Eu la plâns, iar ea la râs,

Eu la nori, iar ea la soare.

Eu sunt mică,

Ea e mare...

În palmele tale a crescut liniștea mea,

ca o lumină păstrată pentru zile grele.

Tu ai știut mereu

să faci din tăceri adăpost

și din durere… stele.

Când lumea părea prea mare pentru mine,

tu o micșorai

cu un singur „va fi bine”.

Și, fără să ceri nimic,

mi-ai dăruit totul:

Coordonare, iubire, răbdare 

Și-n fiecare pas pe care îl fac,

găsesc urmele tale tăcute,

lecții lăsate în gesturi mărunte,

în griji nerostite, dar știute.

Dacă aș putea strânge într-un vers

tot ce înseamnă „acasă”,

n-ar fi de ajuns.

Pentru că acasă nu e un loc

acasă ești tu.

Mă dor lucrurile pe care nu le-am spus,

Ca niște scrisori arse înainte de a fi citite.

Care au rămas prizoniere în mine.

E o liniște care țipă pe dinăuntru.

Mi-am spus că timpul o să mă vindece,

Că vântul o să-mi răcească dorul.

Dar parcă bate la fel de accelerat

La amintirea a ceea ce părea uitat.

Din tot ce-am fost

Azi am rămas o umbră cu glas stins,

Un „n-are rost” spus prea devreme

Și un dor care nu știe să plece.

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Ți-ai luat zâmbetul și-ai plecat,

Ca și cum nu mi-ai fost nimic.

Eu rămân cu un „ce s-a întâmplat?”,

Tu rămâi cu un „nu mai zic”.

Ți-ai luat și glasul, și-ntregul cer,

Și nu ți-a fost rușine

Să mă lași să ard singură-n ger,

Să mor cu gândul la un bine.

N-ai dat nici „scuze”, nici „rămas bun”,

Doar ochii tăi goi, trișori.

Eu? Mă zbăteam, făceam tot, vreun drum,

Tu? Te uitai la alți fluturi, zori.

Ai tăiat cuvinte fără remușcare 

Ai mințit zâmbind, fără glas.

Ți-am dat totul,ție, dintre toate.

Ai zis „mereu”… și-ai fost doar ceas.

Acum, te plimbi prin vieți străine,

De parcă n-ai fost focul meu.

Dar noaptea... o să vin la tine 

Nu eu. Vin ce-ai ucis tu-n „eu”.

Valurile mării nu ne ajută 

Ne stinge durerea pentru o secundă 

Nici vântul nu ne mai atinge 

De când amândoi ne-am pierdut sinele 

Mare,mare,mare,te rog

I-ați sarea de pe rană,că nu mai pot 

Vântule, vântule ia-mi inima

Du-o departe 

Dă-i alinare 

Valurile mării nu ne ajută 

Ne pierdem în ea pentru o secundă 

Atingem cerurile înalte 

Ca să putem merge mai departe 

Așa că, vântule, vântule 

Ia-mi inima 

Du-o departe

Dă-i alinare

Căci pe rană e doar sare

Mă simt cel mai bine 

La 5 dimineața,

Întins pe canapea

Ascultând ploaia de afară.

După o noapte de băut vin ieftin

Știind că in câteva ore

Oamenii din toate colțurile lumii

Trebuie să se ridice din pat

Să se imbrace și sa plece in diverse locuri

La muncă, la facultate, in vizită la o rudă

La o cafea cu un vechi prieten

Sau, oriunde.

Cum pot ei să ignore ploaia ?

Pentru că eu voi fi tot aici

Ascultând cum picăturile de apă

Se frâng de acoperiș

De pământ

De urechile câinilor si de cozile pisicilor

De mașina mea cea veche

De sufletul meu.

Voi asculta până se va opri

Sau

Până voi muri.

Voi asculta.

Intrebându-mă

Cât timp intenționează Dumnezeu

Să piardă cu mine.

Минуты летят

Словно птица

Не догнать тебе,её

Не догнать..

Уже поздно,вернуть что-то назад..

Поздно, 

очень поздно

Как же быстро минуты 

Летят

Нам на зло 

Не спеша.

Не вернуть назад,

То что уже прошло.

Автор я 🤍 Замурка Алина 🤍 🤍 стих про время,часы и минуты, которые летят очень красиво и быстро,не замечая нас что мы что-то теряем.

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

Tot ce ating mâinile rămâne aici.

Ce atinge sufletul, merge mai departe.

Cum sa exprim singuratatea ce o simt?

Am atatea persoane in jurul meu ,

Dar totusi nimeni nu ma asculta,

Toata lumea se cearta mereu,

Iar eu, raman trista si tacuta.

Nu ma plang , nu am motiv,

Prefer sa stau singura in coltul meu,

Astept sa fie liniste definitiv,

Si poate, atunci, imi voi spune of-ul meu.

Iar despre parinti ce as putea spune?

Sunt numai certuri cu vorbe grele,

Ce dureaza, parca o vesnicie,

Amandoi isi spun lucruri rele,

Ce vor ramane acum si in vecie.

Desigur ca ma afecteaza mult,

Dar niciunuia nu ii pasa,

As vrea muntii din loc sa ii mut ,

Decat sa mai stau cu ei in casa.

Am o sora si un frate,

Pe care ii iubesc nespus,

As vreau sa ii iau cu mine departe,

Unde? Intr-un loc ascuns.

Nu ma intelege-ti gresit ,

Si  parintii mi-i iubesc,

Dar i-as alege negresit ,

Pe fratii mei cu care vreau sa traiesc!

Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.