Uneori,o iubire nu se uită,doar se învață să fie respirată altfel..

Începi să te desprinzi 

Dar te întorci de unde ai plecat 

Vorbești, asculți, privești 

La fel cum o făceai în trecut 

Curioasă de ce urmează 

Dacă un "bună" poate deveni iar "acasă"

Și te desprinzi de ceea ce numești tu viață

Te desprinzi de trecut și ai vrea sa îți placă 

Dar nu îți place niciodată 

E un chin să vorbiți 

Când nimic nu se mai leagă 

Când sunteți doar niște străini cu amintiri 

De ce mai asculți și vorbești când știi că te doare?

Că tot ce-a fost al tău, acum e doar o inspirație 

De ce vrei să-i spui și acum ce te doare?

Când știi că mai mult ți-ar pune sare 

De ce nu uiți ce a fost și nu mergi mai departe?

Rămâi blocată în trecut..și trecutul doare

De ce speri că poate reveni la viață?

Ce a fost cândva al tău

                 .........

Speranța moare ultima

Dar știu ca-n mine 

Există monologul ăsta ce-mi amintește de ruine 

Nu mai am nici iad nici rai 

Am doar o amintire 

Și o urmă de speranță 

Că tot ce-a însemnat cândva acasă 

O să reapară

Și știu că sună a copilărie când vorbesc cu mine

Dar așa e singura modalitate 

Ce-mi amintește să merg in continuare 

Să-mi fie dor și să mă doară 

Dar să nu mă întorc,la tot ce-a fost "acasă"

Să nu faci din mine poezie.

Nu merit rimă, metaforă, suspin.

Am fost un „prea mult” în inimi goale,

Și poate-am ruginit de-atât venin.

Nu-mi pune flori, n-am știut să le primesc,

N-am știut să stau, nici să cer, nici să cresc.

Am vorbit prea tare în lumi surde,

Am iubit prea mult ce n-a fost vrednic.

Când n-oi mai fi, n-aduce vină,

Nu te întreba „dacă…” – era prea târziu.

Eu știam că unii rămân doar până doare,

Așa cum umbrele pleacă la amiază, nu-n pustiu.

Să nu plângi. Plânsul nu repară.

Ți-aș cere să uiți, dar nici asta n-ar ajuta.

Poate să taci e mai curat decât o rugă,

Dar nici asta nu ajută

Am fost acolo. Am fost până m-am stins în șoapte.

Tu uită-mă, dar nu te uita pe tine.

Că într-o lume în care am dispărut tăcut,

Vreau doar să rămâi întreg, nu vinovat, nu rupt,

ci viu.

Amintiri..dulci amintiri

Credeam că sunt cel mai divin fir al întâmplărilor..care te fac mereu să zâmbești 

Dar nu..mi-am dat seama că,amintirile sunt cele mai blestemate gânduri ale trecutului..

Trecutul apropiat pare frumos.. când persoanele sunt la fel,inima ta bate in același ritm iar sângele pare că există constat în vene

Dar apoi.. după o perioadă,când trecutul se îndepărtează din ce in ce mai mult..și când persoanele ce cândva te făceau să îți simți inima bătând nu mai sunt la fel.. parca nici nu mai ai puls, ori ai bătăile inimii accelerate ..îți simți sângele curgând prin vene sau simți că ramai fără 

Acum zbori..acum te prăbușești 

In momentul ăla,amintirile devin arcuri cu foc..trecutul ce suna cândva a râs și iubire,suna acum a urlete și sfârșituri 

Tocmai de aia urăsc amintirile..

Am văzut pentru prima dată un răsărit de lună,

Și m-am gândit că orice sfârșit ascunde un început.

Că poate unele vieți nu încep în lumină,

Ci în tăcerea nopții, când sufletul a obosit destul.

Poate și eu am fost ca luna,

Rătăcind prea mult prin același cer,

Crezând că trecutul mă va ține

Prizonieră între "ieri" și "de ce".

Dar am înțeles că nu trebuie

Să uit ca să merg mai departe.

E de ajuns să privesc în urmă

Fără să-mi mai doresc să mă întorc.

Iar luna urca încet,

Fără grabă, fără teamă,

Ca și cum mi-ar fi șoptit

Că și cele mai liniștite începuturi

Pot schimba o viață întreagă.

Și, pentru prima dată după mult timp,

Mi-am ridicat și eu privirea.

Nu ca să caut ce-am pierdut,

Ci ca să văd cine pot deveni.

Mici copile,cu mintea în nori 

Zburam fara griji ,printre culori 

Neștiind de durere

De viață și tăcere 

Ne-am lovit prea devreme 

De probleme,și suspine 

Neavând nevoie reciprocă de susținere 

Și de încredere 

Ne-am ferit una de alta 

Până am văzut cum e viața 

Și după ce am văzut cum e viața 

Doamne, cât ne mai căutăm privirile 

N-aveam nici îmbrățișările 

Nici încredere , nici fericire 

Și ne-am destrămat in frici mari 

Purtate în suflete mici 

Și când speranțele au devenit un vis 

Uite-ne cum ne-am găsit 

Uite-ne cum stam aici 

Acum,copile cu suflet de adult 

Trăim în tăceri absurde 

Dar uite-ne aici, la nesfârșit 

Pentru a ne fi mai ușor de trăit 

Îmi amintesc de tine printre alcool și tutun 

Îți simt iubirea doar când în capul meu e fum

E-o contradicție că vreau să te las 

Dar te tot port ca un viciu constant 

Îți caut iubirea în orice colț al firii

Și mă lovesc mereu de tăcerea de la miezul nopții 

Te simt în hanoracul alb ce încă poartă semne ale iubirii 

În parfumul pe care deși aș vrea, nu l-am uitat 

Te simt și mă doare să îmi tot derulez în cap amintiri

Să îți simt îmbrățișările ce mă făceau să nu mai respir

Să îmi răsuni în cap și să mă simt completă 

Să nu fiu pierdută, să fiu doar eu

Între alcool și tutun,simt iubirea pe care demult am pierdut-o 

te simt pe tine, simt tot ai însemnat tu 

Dar rămân mereu cu visele mele 

În care "noi" nu s-a pierdut 

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

A legjobb catering szolgáltatás

(ironikusan)

Péntek este van, késő van, lusták vagyunk főzni. Mi más lenne finomabb egy Quattro Stagioni pizzánál? Megnézzük a táblagépet, a „Kosárba helyezés” gombra kattintva kiválasztjuk, kiválasztjuk a szószt és egy adag sült krumplit. Ezt követően megnyomjuk a „Megrendelés” gombot, megadjuk a címet, a telefonszámot. , a fizetési módot választjuk. Nyálcsorgatva, egyre éhesebben várjuk, nézegetjük az általuk kiállított szépségek képeit. Nagyon izgatottak vagyunk itthon, másrészt szakácstanoncok sora érkezik egy ideje az étterembe. Főzni nem tudnak, de több évtizedes tapasztalattal rendelkező szakácsoktól mentek tanulni. Bármilyen hiba megbocsátható, mert az elején van, és mert csak a hibák elkövetésével tanulnak. Egyáltalán nem mindegy, hogy hányszor hibázik, hogy esetleg leégetné a serpenyőt, a főzést, az egész konyhát vagy csak a konyhát és a fürdőszobát, amelyek egy válaszfalon keresztül kommunikálnak. Így hívás után kapunk hívást, ahol a séf elnézést kér, hogy megrepedt a forralt boros tartály, túlsült a pizza, nem hagyták eléggé megsülni, túl sokat kenődik a sajt, nem tett hozzá paradicsomot és gombát. , hogy nem tett bele fürjtojást (ez egy kicsit diétás pizza), hogy nem tzatziki szószt vettek fel az étlapra, hogy elfelejtették a citromízű Pepsi Twist adagját, hogy a citrommázas fánk nem sikerült túl jól a csokoládé és egyéb...

Megunva a sok magyarázkodást (nem is akartam magyarázatot, csak kaját akartam) szépen elmondtam az illető szakácsnak, hogy szeretném, ha este 12-re megrendelnék az ételt, este 7 körül fogom rendelni. A szakács megértette, szépen szárnyra kapta a tanoncokat, és hazaküldte, hogy rendelése van az elkészítésre.

Ily módon 23 óra 45 perc körül biciklivel érkezett egy fiú a háztömbhöz, felhív és megkérdezi, hogy otthon vagyok-e (hol máshol lehetnék ilyen késői órán?, a piacon?, a tenger mellett a sziklán?, komolyan mondom, hol máshol várhatnék egy pizzára, lefagyva vagy megégve, bármi?), mondtam neki, hogy otthon vagyok, de megkértem, hogy használja a liftet és menjen fel az emeletre. Megérkezett, fizettem, vittem a pizzát minden mással, amit kértem, és kinyitottam a dobozt.

A pizza valójában egy Quattro Stagioni Happy Meal volt, amelyhez a rendelt játékon kívül egy játék is volt. Gyerekmenüt készített, mert a diákok az összes tésztát elhasználták, hogy megtanulják a pizza készítését, és csak ennyi maradt.

A pizza jó volt, megérte a várakozás minden idegeskedés és aggodalom után, még ha gyerekadagrólis volt szó.

-Nu poți să-ntingi pânea-n salată și să mănânci și roșii-n același timp: ori una, ori alta! Mai sunt și alții la masă!
"-Ba iaca, pot!", îmi zic eu zâmbind drăcește în gând, căci pe vremea aia mai aveam încă o urmă de rușine față de cei mai în vârstă decât mine...
-Lasă!, zice bunica împăciuitoare și încântată că ne avea pe toți la masă. Câ mai tăiem vreo două roșe! Ie cu pâne! Câ s-o mai coace încâ una-n rolâ!

Cocoșul cântă nebun de după-amiezi. E cald și toată suflarea o căzut lenii dulce de după masă. Când și când vreo curcă cârâie încet, mulțămită că are gușa plină de urluială. Cânele mormăie și el încet, deranjat de la siestă. E chiar prea cald și pentru el. Mă duc la găleata cu apă, dau capacul de lemn încropit de bunicul deoparte, iau cana de tablă albă emailată cu o floare roșie pe-o parte, o cufund în apa rece și o sorb cu plăcere, ostoindu-mi setea, plescăind cu zgomot...

O pernuță zboară-n direcția mea ratându-și ținta, fiindcă fusei mai rapid. Îl văd pe unchiu-miu cu coada ochiului, suduindu-mă printre dinți că i-am stricat siesta. (Da', dă-i băietului paci, bre!) Cu cana reumplută ochi de apă, mă îndrept către castronul de tablă a cânelui. Lanțul zornăie sonor de pragul cuștii. Cânele însetat dă din coadă încântat:

-... câ ț-o hi seti șî țîia!, îi zic eu mângâindu-l pe cap cu blândețe. După ce be, îi dezleg lănțugul de la gât și-i zic: Hai la gârlă!

(-Bre, da' di ci nă-i pus capacu' la găleatâ, c-o dat muștili-n ie! Ian du-ti di grabă la fântânâ șî adu oleacâ di apă răci câ tari mi-i di săti! M-oi duce bunică, mintenaș! Iaca de-amu am plecat!, mai zic eu punând găleata plină ochi cu apă rece de la fântână pe scăuieșul de lângă sobă...)

Cu cânele urmându-mi pașii, trec prin colbul uliței, urmând fâneața cu lucernă "di pisti drum", culeg un strugure baban, copt și parfumat din vie hăpăindu-l cu poftă și stupindu-i sâmburii lemnoși în direcția cânelui care o luase înainte. Apoi, la umbra salcâmilor, îmi dau jos tricoul, și bâl-bâ-dâc!, mă zvârl în apa răcoroasă. Cânele mă urmează numaidecât sărind caraghios în apă și împroșcând apa-n jur, spărgând în cioburi liniștea și speriind vreo două rațe somnoroase cu care împărțeam vrând-nevrând laguna cea albastră...

Plutind pe spate în voia curentului, pândeam norii cu ochii mijiți pe un cer și mai albastru, și mai adânc... Cânele o ieșit din apă zburătăcind rațele indignate, iar eu îmi auzeam inima-mi sbătându-se înfundat în urechi, imaginându-mi un dinozaur cu gura căscată, întruchipat în forma unui nor alb și burduhănos...

Cosașii țiuiau în iarba înaltă și deasă, cântându-și la cobză nefericirile, iar eu cu mintea golită de gânduri, respiram cu zgomot șuierător spre încântarea cânelui care lătra la mine de pe mal...

Obosit de unduirea leneșă a lagunei, am ieșit pe mal să mă zvânt sub soarele neiertător: mâlul mirosea a iarbă udă iar din când în când auzeam torsul vreunei libelule cu ochi mari, trup subțire, albastru-metalic și aripi transparente...

Îmi înfing degetele în mâlul moale și cleios și încep să-l întind pe picioare ca să mai sting din usturimea soarelui. Apoi, ocolind budigăii din pânză neagră, continui să întind mâlul răcoros pe stomac, piept, gât, față și mâini, până când ajung să fiu negru din cap până în picioare... Ademenind cânele și prinzându-l cu proteste, îl mozolesc cu mâl, în pofida sbaterilor și schelălăielilor.

Chiar și așa, soarele, numaidecât, face ca mâlul să se usuce rapid, încrețindu-mi pielea până la usturime. Am rezistat așa vreo juma' de oră, apoi am intrat din nou cu cânele în apă, bălăcindu-ne cu zgomot, implicând cânele în aport la o ciozvârtă de salcie...

Soarele, înduioșat de "munca" noastră, își întoarce fața către amurg, în timp ce greierii îi cântau frenetic plecarea, luând locul cosașilor obosiți de cântarea de după-amiază. 

Odată cu ultimul strop de soare, mă îndrept către casa bunicilor. În curte, mare sfat: vreo două babe speriate povestesc în colțurile năframelor ridicate înspre colțul gurilor, audienței, cum venind încoace, au văzut, ptiu! ptiu! ducă-se pi pustii!, doi diavoli mititei cum se zbenguiau pe malul gârlei, juruind adevărul și făcând cruci mari până la pământ...

-Da' pi undi ai umblat băieti? Câ uiti, țața Ileana o văzut cum umblă necuratu' prin vecini!

-De la pădure cu cânele!, mint eu cu ușurința adolescentului înghesuit la colț cu întrebările. Da 'cum arăta necuratu'?

-Ei, cum sâ hie! Negru și urât ca noaptia! Hait!, treci di ti spală după urechi!, zice cu asprime în glas bunica. Pi masă, ie niște plăcinte cu brânză cu lapti din canâ! Apoi, țațâ Ileană, cruși di aur cu noi în casâ! Câ ni-o păzi Domnul! Mereți cu grije, noapti bunâ! Iar, tu ci stai ca vaca-n drum?, îmi zice iară bunica, la culcare!

Încerc să protestez că nici găinile nu s-or culcat încă, dar mă opresc brusc, citind în ochii verzi și tăioși ai bunicii, că frauda mea fusese descoperită: mâlul de după urechi m-o dat de gol! Zâmbesc ușor în colțul gurii și mă vâr la somn cu mâinile împreunate sub ceafă. 

Curând, laguna cea albastră mă leagănă încet și dulce, pe-o undă amplă care se risipește pe albastrul întunecat al cerului: stelele clipesc în raze verzi, ori sunt lucirile tăioase din ochii bunicii? O liniște împărătească se lasă greoi peste laguna copilăriei mele ca o ceață groasă. Greierii nu se mai aud nici ei. Au plecat cu toții la culcare. Cânele nu mai latră, doar cufundacul țiuie rar, ca un far călăuzitor în noapte. Noapte bună!, îi zic în gând. Mâne, în zori, om lua-o de la capăt, cu sau fără drăcușorii cei mânjiți de mâlul cleios al lagunei albastre...

Mi-am lasat amprenta.

Prin cuvinte,culori,colaje

Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,

Nciuna insa eu.

M-am murdarit de sentimente,

Lacrimi putrezite,

Epitete compuse

Si melodii robuste.

Am vazut o fata..

Frumos conturata,

Parul neted de satin

Ochii blanzi colorati subtil.

Am vazut-o si am zis:

“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”

Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,

Voi compune eu,melodii in versuri

Sau explozii colorate pe matesuri.

N-oi fi eu o muza a cuiva,

Dar am fost lumina mea,,

Cand mi-a fost viata necunoscut.

Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.

Voi continua sa fiu,

Muza nimanui,Caci doar asa..

Poate..

Voi crea si eu la randul meu…

Minuni.

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.

    O grămadă de oase zace într-un colț uitat de lume, acoperită de colb și pânze de păianjeni, țesute peste suferință. Zăcea grămada în tristețe și întuneric, căci, deși minunate relicvă ale trecutului era, nimeni nu o băga în seamă. Toată lumea uitase de vremurile de glorie ale omului ce a fost. Iar din acel minunat om nu mai rămăseseră decât oasele.

  Oasele, ultima rămășiță a vieții, a tristeții sau a bucuriei, a unei povești ce a fost trăită într-un mod unic, acum zac în uitare, și pe nimeni nu mai interesează trecutul, ci doar prezentul. Și acum stau îormântate în pământul rece, umed, lipsit de speranță. Ori zac, chiar lângă noi, și trecem, fără a aduce un ultim omagiu unei  părți dintr-un om ce a rămas agățată de viață într-un mod cumplit și dureros.

  Ignoranți sunt cei care nu cinstesc oasele semenilor lor, ale străbunilor ce i-au crescut. Ingmoranți sunt cei care, crezându-se nemuritori, profanează oasele- cea mai durabilă parte a unei ființe, ultimul fir ce leagă existența de trup. Nefericiți sunt cei care, din neștiință, trec pe lângă dovezile necuvântătoare ale umanității, atât de importante pentru toți.

   Zace o grămadă de oase, zace în tăcere, stă uitată de lume, așteptându-și moartea iminentă, cea a putrefacției. Oasele se zbat între două lumi total diferite, stând pe post de punte și sacrificându-se. Cinstiți oasele oamenilor, căci așa cinstiți sufletele oamenilor ce i-ați îndrăgit. Cinstiți oameni buni, nu profanați, căci profanând, veți avea aceeași soartă.