În veacul asfințitului

De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?

Mai exista măcar o iubire 

autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești? 

Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.

Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul. 

Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.

Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri. 

Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.

El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut. 

Ei râd de cuvintele ce curg din mine,

De fiecare vers ce se naște în gând,

Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,

Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.

Se amuză de slove, de rime ce dansează,

Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,

Dar eu știu că în spatele râsului, oare,

Este-o poveste ce doar eu o adun.

Le dau pagini și lumi care prind viață,

În fiecare literă o fărâmă din suflet,

Dar ei doar privesc, fără a înțelege

Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.

Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,

Căci cuvintele mele sunt tot ce am,

Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc

Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire 

Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate 

Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii 

Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești 

Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om 

Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum

Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi

Însă el, ne vede și simte sufletele 

Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...

Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby

Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,

N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,

Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,

Și strigătul meu se pierde-n fum.

Nimeni nu vede durerea din mine,

Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,

Nimeni nu vrea să audă ce spun,

Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.

Mama nu-mi simte inima grea,

Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,

Eu stau între ei ca un strop de nimic,

Când cerul mă lasă să cad fără rost.

Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,

N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,

Sunt doar o umbră ce caută alin,

Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.

O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?

De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?

Când tot ce doream era să m-așez

Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.

Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,

Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,

Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,

Un suflet zdrobit, singur printre ploi.

Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare

Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare 

Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste? 

De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare

Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă

Minciuni înșirate 

Sentimente uitate 

Văd în tine

doar ganduri desfrânate 

De-aș fi avut o ora

Rămasă-n viața mea

Ți-aș fi dedicat-o ție

Te iubeam ca pe o stea

Și am plâns, și ma durut 

Și n-am uitat ce mi-ai făcut

Ți-am jurat încredere

Și-am cules regretele 

M-ai făcut să te iubesc 

Încă de la început 

Am știut că mă rănești 

Însă eu chiar am crezut 

Credeam că o să te schimbi

Credeam că voi fi a ta 

Credeam că ne vom iubi 

Până se sfârșea lumea

Însă chiar și tu ai spus-o 

De sute de mii de ori

Că iubirea-i o prostie 

Când este vorba de noi

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

Tu și eu împreună, 

Ce idee minunată !

Tu și eu ca o cunună 

De cer legată 

Mi-am dorit atât de mult

Să fim împreună 

Șoaptele să îți ascult

Sub clar de lună.

Tu și eu, un tot

Am vrut să sper, să pot

Dar a fost doar o iluzie 

Dureroasă concluzie !

Mă hrănesc cu amintiri

Și dezamăgiri 

Durere, parfum de regrete

Nu mai sper la iubiri perfecte...

Tu și eu ar fi fost minunat,

Dacă nu ai fi plecat

Las timpul să trecă

Și mă întreb cum ar fi fost dacă...

Dacă vreodată m-aș fi gândit că o să iubesc

și că durerea e patima iubirii,

poate că, în altă viață, va trece,

doar să nu dai de altcineva cu inima rece.

Să nu întâlnești o astfel de tipă

care să-ți lase inima friptă,

să nu iubești ca prima oară,

căci dragostea te omoară.

Nu iubi cu ochii-nchiși, dar…

atinge-te de suflet

și vezi cum să fii iubit,

dar nu-n această lume.