Copilărie în scumpa Românie
Pe un deal, în depărtare,
In țara aceasta mare ,
Eu încă îmi mai găsesc,
Satul meu copilăresc.
Și în mijloc o ruină,
Parcă ștearsă de rugină,
O căsuță bătrânească,
O căsuță românească!
Și acum mai am în minte ,
Încăperea mea de-odihnă,
Cea căsuță bătrânească unde eu stăteam în tihnă,
Românul bine se simte,
Pe pământul românesc,
România țara -mi dragă:Eu îți spun că : TE IUBESC!
AUTOR: Rada Maria 6D
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: ANONIM
Data postării: 25 aprilie
Vizualizări: 41
Poezii din aceiaşi categorie
În Oraşul SEVERIN,
Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,
De când bombele s-au pus.
În oraşul SEVERIN,
Ce a fost lovit din plin.
Era în Aprilie de Paşti,
Când severinenii dragi.
Învierea o aşteptau,
Ei nimic nu prevesteau.
Că în seara de cinşpe aprilie,
Răul atunci avea să vie.
Cerul tot să luminat,
Când oraşul e înştiinţat.
Că în curând o să urmeze,
Oraşul să îl bombardeze.
Biletele îs aruncate
Din avioane îs lansate.
Lumea le luau, le citeau,
Şi atunci ei nu credeau.
Severin oraş frumos,
Tu de PAŞTI vei fii tot jos.
Şi apoi în miez de noapte,
Avioanele vin toate.
Şi într-o oră jumătate,
Au lansat bombele toate.
Prima bombă în gară au pus-o,
Calea ferată au distrus-o.
Uzina de apă toată,
Ea a doua îi bombardată.
Nici Uzina de Vagoane,
N-a scăpat de avioane.
Bombardată ea a fost,
S-a aprins şi a luat foc.
Ca să distrugă curentul,
A lovit bombardamentul.
În Uzina aceia mare,
De curent producătoare.
Şi de odată în miez de noapte,
Străzile sunt luminate.
De focuri şi schije multe,
De la zonele distruse.
Tot oraşul au bombardat,
Multe case au dărâmat.
Oameni mulţi aveau să moară,
În acea noapte amară.
Centrul tot este distrus,
De bombele ce-au căzut.
Oraşul e ca un iad,
Peste tot casele ard.
Oameni morţi zăreşti pe stradă,
Totu îi ca într-un film de groază.
Multe case îs bombardate,
Altele sunt ruinate.
Lumea era bulversată,
Dar şi tare speriată.
Ei cu toţii aşteptau,
Atacuri că se reiau.
Dar la prânz a doua zi,
Nici n-ai vrea tu ca să şti.
Cum a fost el bombardat,
Severin al meu oraş.
Bombardat de avioane,
Ce sunt anglo - americane.
Cu bombe incendiare,
De care nu ai scăpare.
Şi istoria ne spune,
Că nu au mai fost zile bune.
Oraşul a fost bombardat,
Totul a fost ruinat.
Din istorie se ştie,
Că au fost de teroare zile.
De la Paşti şi până în Iunie,
În oraş nu îs zile bune.
Că istoria aşa s-a scris,
Se află într-un manuscris.
Severin oraş frumos,
În noaptea de Paşti e jos!
Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.
POEZIA MEA
Poezia mea ce este?
Poate o tristă povește
Poate sunt neînțeleasă.
Poate adun nectar din flori
Orbită doar de culori.
Poate vreau să pun în ea
Luminița dintr-o stea.
Poezia mea ce este ?
Poate fi ce-am voit eu
Să trăiesc întens prin ea
Pân-ce Domnul m-o chema.
Rugă
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,
Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.
Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,
Câmpii roditoare si ape-nspumate.
Dealuri ce coboară spre delta măiatră,
Și marea ce înghite Dunărea albastră.
Au venit barbarii si ne-au luat averea,
Aurul si mierea, pruncii si muierea.
Ne-am ținut la ei cu furca si parul,
Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.
Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,
Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.
Am răzbit prin veacuri două mii de ani,
Cu regi, împărați cu domni și sultani,
Cu aurul nostru s-au clădit imperii,
Și murim de foame la lăsarea seii.
Cu bune și rele am trecut prin toate,
Și de trei decenii avem libertate.
Câștigată scump, cu jarfe de sânge,
După zeci de ani, țara tot mai plânge.
Ne-au plecat copiii in străinătate,
Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.
Școlile se-nchid, casele-s pustii,
Și toți guvernanții ne spun doar prostii.
Proști si imbecili, șarlatani și hoți,
În partide multe, dar cumetriți toți.
N-au făcut nimic pentru cei de afară,
Și sunt milioane duși în altă țară.
Muncesc pentru altii și trăiesc decent,
Câștigând cu trudă fiecare cent.
O parte din bani îi trimit acasă,
Să avem și noi ce pune pe masă.
Prețurile cresc și tot cresc mereu,
Să ne descurcăm parcă tot mai greu.
Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,
Că bani-s puțini și fără valoare.
Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,
Cu dureri de spate si dureri de oase.
Leafa ne ajunge doar pentru pastile,
Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.
Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,
Nici nu mai apucă să îmbătrânească.
Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,
Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.
Mamele fac prunci-nainte devreme,
Și aproape toți se nasc cu probleme.
Abia respiră în incubatoare,
Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.
Acum în spitale nici nu te mai lasă,
Suferim în taină si murim acasa.
Astazi știm prea bine că nu se mai moare,
De boli cardiace sau boli vasculare.
Toți mor de COVID și asociații,
De zici că e firmă, cum au avocații.
Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,
Nici nu știe popa pe cine îngroapă.
Începand cu "alfa" din graiul grecesc,
Până la "omega" nu se mai opresc.
Vin fără oprire, valuri peste valuri,
Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.
Nunțile din toamnă ni le-au amânat,
Ne-au închis in casă și ne-au izolat.
La televizor numai pițipoance,
Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".
La căpșor golașe, dar siliconate,
Umflate în buze, la sâni și în spate.
Fete si flăcăi, peste toți pictați,
De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.
Nu poți să mai vezi un film...serial,
O emisiune sau ceva banal.
Că-ți bagă reclame fără încetare,
Șapte la pastile,trei la vaccinare.
Cum apeși butonul să mai vezi o știre,
De la prima ora nu-ți mai vii în fire.
Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,
Unii arși în case, alții în spitale.
Accidente, crime, violuri și jafuri,
Tineri și copii drogați de la prafuri.
Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,
Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.
Nu se mai numesc homo sau schimbiști,
Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.
Apar peste tot cu nerușinare,
Și nu zici nimic, că-i discriminare.
Morala,rușinea sunt doar utopii,
Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.
Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,
Că se răscolesc și morți-n mormânt.
De mulți ani de zile suntem blestemați,
Ne conduc lichele,hoți si agramați.
Am ajuns pe mâna unor derbedei,
Care n-au habar ce-i ăla condei.
Sunt în funcții mari, persoane inculte,
Doar analfabeți cu diplome multe.
Au studii înalte,chiar si doctorate,
Dar toate sunt luate numai pe furate.
Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,
Că au cerebel doar cât o găină.
Nu vorbesc prea bine nici limba română,
Gramatica-i grea, nu e la-ndemână
Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,
Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.
Cu facturi umflate la curent și gaze,
Că astăzi lumina are patru faze.
Vom rămâne goi și săraci lipiți,
Și de frig și foame vom umbla lihniți.
Iar apoi pășind lin spre cimitir,
În caleașca neagră si cu coviltir.
Pe morții din groapă o să îi rugăm,
Să iasă afară, noi ca să intrăm.
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,
Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !
Patria
Cât tânăr ești, și ai putere,
Și chef de muncă cât mai ai,
Rupându-ți cărțile se cere,
Să-ți cunoști propriul grai.
Căci mulți acoperișul îl repară
Zidesc o casă, doua, trei
Undeva peste hotare, dară
Uitata-și de țară ei.
Pierduți prin fețele străine,
Puțini acasă se întorc,
Căci acolo e cald și bine
Iar acasă, mai deloc.
Și când decid ei să se-ntoarcă
Cuvântul casă pare cam străin,
Pășind în casa părintească
Ce-am făcut cu a mea viață?ei îngân...
Eu vă îndemn acasă să rămâneți!
Proslăvind al patriei pământ,
Căci pacea sufletească nu se vinde
Căci patria e un lucru sfânt.
Vărsat-au sânge strămoșii noștri
Ca să putem astăzi învăța,
Luptat-au pentru drepturile noastre,
Pentru ca patria s-o putem elogia.
Conștiință istorică
Pe pagini vechi de cronici scrise,
S-ascunde vecinic neamul meu.
Și pergamentele bătrâne
Tăinuie istoria, ca un ecou.
Din vechi povești și lungi izvoare,
Din fapte mari și gânduri drepte,
Se-nalță glasul peste fire,
Dând vieții sens din vremi străvechi.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
În Oraşul SEVERIN,
Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,
De când bombele s-au pus.
În oraşul SEVERIN,
Ce a fost lovit din plin.
Era în Aprilie de Paşti,
Când severinenii dragi.
Învierea o aşteptau,
Ei nimic nu prevesteau.
Că în seara de cinşpe aprilie,
Răul atunci avea să vie.
Cerul tot să luminat,
Când oraşul e înştiinţat.
Că în curând o să urmeze,
Oraşul să îl bombardeze.
Biletele îs aruncate
Din avioane îs lansate.
Lumea le luau, le citeau,
Şi atunci ei nu credeau.
Severin oraş frumos,
Tu de PAŞTI vei fii tot jos.
Şi apoi în miez de noapte,
Avioanele vin toate.
Şi într-o oră jumătate,
Au lansat bombele toate.
Prima bombă în gară au pus-o,
Calea ferată au distrus-o.
Uzina de apă toată,
Ea a doua îi bombardată.
Nici Uzina de Vagoane,
N-a scăpat de avioane.
Bombardată ea a fost,
S-a aprins şi a luat foc.
Ca să distrugă curentul,
A lovit bombardamentul.
În Uzina aceia mare,
De curent producătoare.
Şi de odată în miez de noapte,
Străzile sunt luminate.
De focuri şi schije multe,
De la zonele distruse.
Tot oraşul au bombardat,
Multe case au dărâmat.
Oameni mulţi aveau să moară,
În acea noapte amară.
Centrul tot este distrus,
De bombele ce-au căzut.
Oraşul e ca un iad,
Peste tot casele ard.
Oameni morţi zăreşti pe stradă,
Totu îi ca într-un film de groază.
Multe case îs bombardate,
Altele sunt ruinate.
Lumea era bulversată,
Dar şi tare speriată.
Ei cu toţii aşteptau,
Atacuri că se reiau.
Dar la prânz a doua zi,
Nici n-ai vrea tu ca să şti.
Cum a fost el bombardat,
Severin al meu oraş.
Bombardat de avioane,
Ce sunt anglo - americane.
Cu bombe incendiare,
De care nu ai scăpare.
Şi istoria ne spune,
Că nu au mai fost zile bune.
Oraşul a fost bombardat,
Totul a fost ruinat.
Din istorie se ştie,
Că au fost de teroare zile.
De la Paşti şi până în Iunie,
În oraş nu îs zile bune.
Că istoria aşa s-a scris,
Se află într-un manuscris.
Severin oraş frumos,
În noaptea de Paşti e jos!
Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.
POEZIA MEA
Poezia mea ce este?
Poate o tristă povește
Poate sunt neînțeleasă.
Poate adun nectar din flori
Orbită doar de culori.
Poate vreau să pun în ea
Luminița dintr-o stea.
Poezia mea ce este ?
Poate fi ce-am voit eu
Să trăiesc întens prin ea
Pân-ce Domnul m-o chema.
Rugă
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,
Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.
Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,
Câmpii roditoare si ape-nspumate.
Dealuri ce coboară spre delta măiatră,
Și marea ce înghite Dunărea albastră.
Au venit barbarii si ne-au luat averea,
Aurul si mierea, pruncii si muierea.
Ne-am ținut la ei cu furca si parul,
Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.
Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,
Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.
Am răzbit prin veacuri două mii de ani,
Cu regi, împărați cu domni și sultani,
Cu aurul nostru s-au clădit imperii,
Și murim de foame la lăsarea seii.
Cu bune și rele am trecut prin toate,
Și de trei decenii avem libertate.
Câștigată scump, cu jarfe de sânge,
După zeci de ani, țara tot mai plânge.
Ne-au plecat copiii in străinătate,
Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.
Școlile se-nchid, casele-s pustii,
Și toți guvernanții ne spun doar prostii.
Proști si imbecili, șarlatani și hoți,
În partide multe, dar cumetriți toți.
N-au făcut nimic pentru cei de afară,
Și sunt milioane duși în altă țară.
Muncesc pentru altii și trăiesc decent,
Câștigând cu trudă fiecare cent.
O parte din bani îi trimit acasă,
Să avem și noi ce pune pe masă.
Prețurile cresc și tot cresc mereu,
Să ne descurcăm parcă tot mai greu.
Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,
Că bani-s puțini și fără valoare.
Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,
Cu dureri de spate si dureri de oase.
Leafa ne ajunge doar pentru pastile,
Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.
Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,
Nici nu mai apucă să îmbătrânească.
Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,
Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.
Mamele fac prunci-nainte devreme,
Și aproape toți se nasc cu probleme.
Abia respiră în incubatoare,
Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.
Acum în spitale nici nu te mai lasă,
Suferim în taină si murim acasa.
Astazi știm prea bine că nu se mai moare,
De boli cardiace sau boli vasculare.
Toți mor de COVID și asociații,
De zici că e firmă, cum au avocații.
Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,
Nici nu știe popa pe cine îngroapă.
Începand cu "alfa" din graiul grecesc,
Până la "omega" nu se mai opresc.
Vin fără oprire, valuri peste valuri,
Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.
Nunțile din toamnă ni le-au amânat,
Ne-au închis in casă și ne-au izolat.
La televizor numai pițipoance,
Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".
La căpșor golașe, dar siliconate,
Umflate în buze, la sâni și în spate.
Fete si flăcăi, peste toți pictați,
De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.
Nu poți să mai vezi un film...serial,
O emisiune sau ceva banal.
Că-ți bagă reclame fără încetare,
Șapte la pastile,trei la vaccinare.
Cum apeși butonul să mai vezi o știre,
De la prima ora nu-ți mai vii în fire.
Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,
Unii arși în case, alții în spitale.
Accidente, crime, violuri și jafuri,
Tineri și copii drogați de la prafuri.
Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,
Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.
Nu se mai numesc homo sau schimbiști,
Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.
Apar peste tot cu nerușinare,
Și nu zici nimic, că-i discriminare.
Morala,rușinea sunt doar utopii,
Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.
Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,
Că se răscolesc și morți-n mormânt.
De mulți ani de zile suntem blestemați,
Ne conduc lichele,hoți si agramați.
Am ajuns pe mâna unor derbedei,
Care n-au habar ce-i ăla condei.
Sunt în funcții mari, persoane inculte,
Doar analfabeți cu diplome multe.
Au studii înalte,chiar si doctorate,
Dar toate sunt luate numai pe furate.
Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,
Că au cerebel doar cât o găină.
Nu vorbesc prea bine nici limba română,
Gramatica-i grea, nu e la-ndemână
Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,
Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.
Cu facturi umflate la curent și gaze,
Că astăzi lumina are patru faze.
Vom rămâne goi și săraci lipiți,
Și de frig și foame vom umbla lihniți.
Iar apoi pășind lin spre cimitir,
În caleașca neagră si cu coviltir.
Pe morții din groapă o să îi rugăm,
Să iasă afară, noi ca să intrăm.
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,
Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !
Patria
Cât tânăr ești, și ai putere,
Și chef de muncă cât mai ai,
Rupându-ți cărțile se cere,
Să-ți cunoști propriul grai.
Căci mulți acoperișul îl repară
Zidesc o casă, doua, trei
Undeva peste hotare, dară
Uitata-și de țară ei.
Pierduți prin fețele străine,
Puțini acasă se întorc,
Căci acolo e cald și bine
Iar acasă, mai deloc.
Și când decid ei să se-ntoarcă
Cuvântul casă pare cam străin,
Pășind în casa părintească
Ce-am făcut cu a mea viață?ei îngân...
Eu vă îndemn acasă să rămâneți!
Proslăvind al patriei pământ,
Căci pacea sufletească nu se vinde
Căci patria e un lucru sfânt.
Vărsat-au sânge strămoșii noștri
Ca să putem astăzi învăța,
Luptat-au pentru drepturile noastre,
Pentru ca patria s-o putem elogia.
Conștiință istorică
Pe pagini vechi de cronici scrise,
S-ascunde vecinic neamul meu.
Și pergamentele bătrâne
Tăinuie istoria, ca un ecou.
Din vechi povești și lungi izvoare,
Din fapte mari și gânduri drepte,
Se-nalță glasul peste fire,
Dând vieții sens din vremi străvechi.
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Alte poezii ale autorului
Poezia lui răsună
Poezia lui răsună,
Răsună dintr-o casă părăsită și lipsită...
Lipsită de iubire și speranță...
Crezând ca cineva mai poate sa o aducă la viață.
La viață s-o aducă,dar ce sa crezi...
ca-i năucă...
Naucă de tristețe și bătrânețe
Naucă de speranță și trăiri.
Poezia lui va răsuna,din acea casă pentru ea!
De cand te-am cunoscut
1.De cand te-am cunoscut pe tine,
Viata sa schimbat complet
Mereu visez mereu iubec.
2.Ce in trecut pierdusem tot
Acum am câstigat din nou,
Speranta dragostea iubirea
Se intorc din nou in viata mea
3.Acum esti totul pentru mine
Si vrau sa fie asa mereu
Tu mi-ai adus lumina-n suflet
Din intuneric mai luat
Mi-ai dat din nou acea speranta
Ca sa iubesc cu adevarat.
4.Si asfel flacara iubiri
Sa reaprins in viata mea
Tu mi-ai adus doar bucurie
Si fericire-n viata mea
6.Odata cu venirea ta
Sa dus singuratatea mea
Tu mi-ai intins o mana calda
Sa fi a mea numai a mea
Conpozitor ziua ora data
Cosmin greurus vineri 6:57 10.01.2025
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Un iz de singular
Cu greu eu mai ridic din cap,
Privirea spre înaltul cer.
Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț,
Sunt umbra și picioarele.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina
Poezia lui răsună
Poezia lui răsună,
Răsună dintr-o casă părăsită și lipsită...
Lipsită de iubire și speranță...
Crezând ca cineva mai poate sa o aducă la viață.
La viață s-o aducă,dar ce sa crezi...
ca-i năucă...
Naucă de tristețe și bătrânețe
Naucă de speranță și trăiri.
Poezia lui va răsuna,din acea casă pentru ea!
De cand te-am cunoscut
1.De cand te-am cunoscut pe tine,
Viata sa schimbat complet
Mereu visez mereu iubec.
2.Ce in trecut pierdusem tot
Acum am câstigat din nou,
Speranta dragostea iubirea
Se intorc din nou in viata mea
3.Acum esti totul pentru mine
Si vrau sa fie asa mereu
Tu mi-ai adus lumina-n suflet
Din intuneric mai luat
Mi-ai dat din nou acea speranta
Ca sa iubesc cu adevarat.
4.Si asfel flacara iubiri
Sa reaprins in viata mea
Tu mi-ai adus doar bucurie
Si fericire-n viata mea
6.Odata cu venirea ta
Sa dus singuratatea mea
Tu mi-ai intins o mana calda
Sa fi a mea numai a mea
Conpozitor ziua ora data
Cosmin greurus vineri 6:57 10.01.2025
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Un iz de singular
Cu greu eu mai ridic din cap,
Privirea spre înaltul cer.
Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț,
Sunt umbra și picioarele.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina